Maitreyi de Mircea Eliade

Maitreyi este un roman erotic, al experienței, scris de Mircea Eliade. A fost publicat pentru prima oară în 1933 și s-a bucurat de popularitate în întreaga lume, fiind tradus în mai multe limbi: franceză, engleză, italiană, germană, spaniolă, catalană, esperanto etc.

Eroina romanului, Maitreyi Devi, fiica unui mare filozof indian, Surendranath Dasgupta, trăiește o dragoste mistică, s-ar putea spune, cu autorul cărții.

Acțiunea are loc în Calcutta anilor 1930, Eliade (Allan) locuind în casa lor, ca „ucenic” al acestui savant. Deși la început el nu simte decât repulsie pentru Maitreyi, se îndrăgostește iremediabil de aceasta. Fata îi impărtășește sentimentele dar nu îi mărturisește dragostea, aceasta reflectându-se în faptele sale.

Romanul introduce cititorul în lumea fascinantă a Indiei, a obiceiurilor și a tradițiilor orientale. Dasgupta refuză căsătoria lor, alungându-l pe Eliade, care, îndurerat, se refugiază în Himalaya pentru o vreme ca pustnic, în timp ce Maitreyi este supusă pedepselor crudului ei tată, după care se mărită forțat.

I

 Allan, naratorul, care preia date din jurnalul său, notează prima întâlnire cu Maitreyi, petrecută în timp ce alegea, împreună cu inginerul Narendra Sen, şeful său în cadrul societăţii de canalizare a deltei din Calcutta şi tatăl fetei, cărţi pentru cadouri de Crăciun: „Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”. Dar este frapat totodată de culoarea pielii ei, de „straniul acelui galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decât al unei indiane.”.

Invitat acasă de către inginer, Allan descoperă farmecul locuinţei („niciodată n‑aş fi bănuit atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atât de dulci la pipăit covoare şi sofale din lână de Kashmir…”). Totodată descoperă farmecul uşor sfios al fetei, amestecul de panică în faţa străinilor şi de încredere spontană în el, comunicată prin schimbul de priviri dintre ei. Îi sunt prezentate mama fetei, doamna Sen, surprinzător de „tânără, de proaspătă şi de timidă”, şi sora mai mică a lui Maitreyi, Chabu, ce pare de zece sau unsprezece ani.

II

Lui Allan îi este încredinţată, după ce lucrase anterior ca desenator tehnic, sarcina de a supraveghea lucrările din Assan ale companiei. Sărbătorind, împreună cu prietenul său Harold şi câteva fete avansarea, Allan este văzut în maşină, pe drumul către restaurant, de către inginer şi Maitreyi, ţinând pe genunchi una dintre acele fete. Maitreyi îl salută „amuzată nespus de compania în care mă aflam şi de fata pe care o ţineam în braţe.”, notează naratorul, iar tatăl ei salută cu un zâmbet dispreţuitor.

III

În Assan, slăbit probabil şi de muncă, Allan se îmbolnăveşte de o formă gravă de malarie, este dus la Calcutta şi internat în spital, unde îl vizitează Narendra Sen şi Maitreyi, iar inginerul îl invită să locuiască la el, spre a fi mai bine îngrijit, ceea ce Allan acceptă. Pe de o parte este atras de perspectiva de a pătrunde în intimitatea vieţii locului, pe de altă parte însă îl îngrijorează perspectiva de a pierde libertatea de care beneficia locuind singur.

IV

Mutat în casa inginerului, Allan o vede pe Maitreyi ca pe o existenţă enigmatică: „Mă întrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind‑o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e într‑adevăr simplă ca o primitivă, aşa cum îmi închipuiam că sunt indiencele.”.

Este şocat şi încântat de jocul copilăresc al fetei, care îl întreabă: „De ce mai e poştă dacă nu primesc scrisori de la oameni pe care nu‑i văd?”. Pe care nu‑i cunoaşte, dar care ar putea să‑i scrie totuşi, zice ea. Apoi află, de la tatăl fetei, că Maitreyi scrie versuri, poeme filosofice apreciate de marele poet Rabindranath Tagore, pe numele său indian Robi Thakkur.

V

Maytreyi propune lui Allan să‑i dea lecţii de bengaleză, iar Allan să o înveţe franceza: „– Vorbiţi ceva, îmi traduceţi şi eu repet, găsi ea metoda cea mai bună.”. După ce învaţă câteva expresii, Maitreyi are ideea de a‑i da surorii sale mai mici, Chabu, lecţii de franceză – „Vorbi cu seriozitate şăgalnică privindu‑mă pe furiş, aşa cum nu o văzusem niciodată mai înainte, şi aceasta mă făcu să tresar şi să mă bucure, căci mi se părea mult mai feminină, mai a mea astfel. O înţelegeam mai bine când se juca femeieşte.

Observând atenţia cu care familia fetei îl tratează, Allan are impresia dezagreabilă de a fi astfel împins către o relaţie amoroasă.

VI

Maitreyi susţine „o conferinţă despre esenţa frumosului”, ceea ce îl dezorientează pe narator („Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc, îmi spuneam. Niciodată n‑aş fi crezut că fata aceasta poate gândi probleme atât de responsabile.”). Întoarsă de la conferinţă este tristă deoarece, spune ea, Robi Thakkur nu participase.

Apoi Allan notează în jurnalul său despre Maitreyi observaţia că „Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvântului.”. Cu privire la doamna Sen, observă că are o dragoste filială, o iubire apropiată de „sensul divin al cuvântului (ca în India)”. În ceea ce priveşte gândul la o posibilă uniune maritală, observă în sine atracţia faţă de idee, cauzată de „abstinenţă prelungită, neastâmpăr pur genital”, dar şi temere, „groază de destin”, se afirmă în jurnal.

VII

O altă observaţie din jurnalul ţinut de Allan se referă la senzualitatea fetei: „Ştiu că e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene (verificat de confesiunile prietenilor mei bengalezi): o fecioară care ajunge amantă perfectă în cea dintâi noapte.”. După care naratorul notase mărturisirea Maitreyiei cu privire la starea de disperare ce a cuprins‑o datorită faptului că nu îi scrisese Thakkur – „Poetul e pentru ea mai mult decât un guru, e prieten, confident, logodnic, zeu – poate amant. […] O iubire indiană.”.

VIII

Maitreyi îi arată lui Allan, cu ajutorul prietenei sale Lilu, soţia unei rude, cum se fac semne de prietenie în India („Îşi desprinse, îmbujorându‑se, piciorul din sari şi‑l apropie de Lilu. Se petrecu atunci ceva ciudat. Aveam impresia că asist la o scenă de dragoste dintre cele mai intime. Lilu strânse între gleznele ei pulpa de jos a Maitreyei, tresărind şi zâmbind ca descătuşată dintr‑un sărut.”), ceea ce îi declanşează o reacţie de gelozie.

Allan se declară mai mult fascinat de conduita iraţională, pentru el barbară, a fetei, decât îndrăgostit de ea; trăieşte o stare de vrajă, nu de iubire propriu‑zisă.

Prinzând, după ce o trezeşte din somn pentru a continua colaborarea la catalogarea cărţilor lui Narendra Sen, pe canapeaua din bibliotecă, privirile Maitreyei, Allan trăieşte „O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har.”. Şi consideră aceasta drept experienţă supra‑firească, stare de contact cu divinul prin intermediul simţurilor, al cărnii. Acelaşi gen de atingere între piciorul lui şi al fetei îi dă senzaţia de a o poseda în „absolut”. Dar la declaraţia lui de iubire Maitreyi îi răspunde rece că îl vrea doar „ca pe un prieten, foarte scump prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau…”. Sigur de dragostea ei totuşi, o sărută: buzele fetei „În cea dintâi clipă se strânseră sub gura mea, [scrie Allan în caietul său] încercând să se apere, dar era atât de slabă, încât le deschise şi le lăsă sărutate, muşcate, supte. Îi simţeam sânii, o simţeam toată şi se abandonase atât de decisiv trupului meu, încât avusei chiar o urmă de melancolie că mi se dăruise atât de repede.”. După care Maitreyi izbucneşte într‑un plâns disperat şi îi cere să nu o mai atingă, îmbrăţişându‑i picioarele.

IX

După o noapte petrecută în meditaţie şi rugăciune, în urma sărutului, Maitreyi îi spune lui Allan că îl iubeşte pe Robi Thakkur, în a cărui casă îşi petrece verile împreună cu familia ei: „câte nopţi nu petrecuseră ei doi pe terasă, singuri, Maitreyi la picioarele bătrânului, ascultându‑l, mângâiată pe păr. La început nu ştia ce este sentimentul acesta care o face să trăiască aproape fără trezire, ca într‑un vis nemaipomenit de frumos; credea că e veneraţie şi iubire filială pentru gurul ei. Până ce, într‑o seară, poetul i‑a spus că aceasta este dragoste. A leşinat atunci pe terasă.”.

În privinţa relaţiilor cu Allan, Maitreyi declară că întreaga ei atitudine faţă de el nu cuprinde decât manifestări ale prieteniei. Dar în cursul cinei – Allan lua masa împreună cu familia fetei – ea îl mângâie cu piciorul, iar expresia feţei trădează senzualitate, atracţie carnală. După cină, Maitreyi îi oferă un braţ, pentru a face Allan ce vrea cu el, în aşa fel încât să poată constata şi el că nu o încearcă nici un fel de voluptate la atingerea lui. Mângâierile şi săruturile lui au însă ca rezultat abandonul psihologic al fetei, faptul că acum merge ea înspre el („buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinţii ei încercau să mă străbată, încleştarea nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidenţă cu dorul meu”). Şi, drept încredinţare, Maitreyi îi dăruieşte cutia cu o şuviţă din părul lui Tagore, cutie primită în dar şi ca semn de iubire de la guru.

Noaptea, fata soseşte în camera lui Allan, declarându‑i că nu mai poate trăi fără el, dar că familia ei ţine la el cu un altfel de iubire, că vor ca să‑l înfieze şi să emigreze, împreună cu el, în ţara lui, acolo unde „albii nu sunt răi ca englezii de aici şi ne vor socoti fraţii lor…”, completează ea. Adăugând totodată că se simte vinovată, deoarece ţine la el cu un alt fel de iubire.

X

Maitreyi mărturiseşte o altă iubire a ei: un pom, „unul înalt şi mândru, dar atât de gingaş, atât de mângâietor… Nu mă mai puteam despărţi de el. Stam ziua întreagă îmbrăţişaţi şi‑i vorbeam, îl sărutam, plângeam. Îi făceam versuri, fără să le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m‑ar fi înţeles? Şi când mă mângâia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atât de dulce, încât îmi pierdeam răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui, ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goală, şi mă urcam în pomul meu; nu puteam dormi singură.”. Iar Allan resimte starea de simplitate, de naivitate a civilizaţiilor occidentale, în comparaţie cu sufletul indienilor.

Apoi, tulburată fiind de mângâierile şi sărutările iubitului ei, îl întreabă dacă nu este păcat ceea ce face. Pentru ea „Păcatul nu erau încercările de a‑i cunoaşte tot mai mult trupul, ci limitarea îmbrăţişărilor mele, care o făceau să cunoască cele mai definitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se adune, să crească. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi judecata ei indiană. După datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mângâierile noastre să răsară roade vii, pruncii…”.

XI

Pe malul unui lac din preajma Calcuttei, unde merseseră cu maşina familiei, după ce Maitreyi pretextase o indispoziţie spre a putea ieşi cu Allan, cei doi se logodesc, într‑un jurământ făcut de Maitreyi prin invocarea mamei pământ, cu pumnii în care ţinea inelul de logodnă, sprijiniţi în iarbă („‑ Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta şi eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie.”).

După logodnă, Maitreyi nu mai trăieşte teama de păcat, în relaţia cu Allan, şi revine la plăcerea jocului copilăresc şi erotic pe care o pierduse după declanşarea pasiunii ei.

Deoarece se îmbolnăveşte Chabu, care dormea cu ea în cameră şi care, datorită bolii, se mută în camera doamnei Sen, Maitreyi, „tremurând toată, în picioarele goale, ca să nu facă zgomot”, merge în camera lui Allan, unde se dăruie: „Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată aşa cum trecuse sufletul ei.”.

În următoarea noapte de dragoste, Maitreyi are toate îndemânările unei amante inspirate, încât lui Allan nu îi vine să creadă că ea fusese cu o noapte înainte fecioară. Căci, explică el fenomenul, „Se regăsise pe sine în îmbrăţişarea noastră, regăsise jocul, şi‑l împlinea, dăruindu‑mi‑se mie toată, fără nici o restricţie, fără nici o teamă.”. Dar temerile îi revin, sub forma spaimei de viitor: ştie că familia ei nu va accepta căsătoria, chiar dacă el se va converti, va renunţa la creştinism.

XII

Cu ocazia împlinirii de către Maitreyi a vârstei de 17 ani, familia ei organizează o aniversare unde invită elita culturală bengaleză, când Chabu face o criză nervoasă şi încearcă să se arunce de pe balcon.

Maitreyi şi Allan se plimbă pe lângă lacurile din preajma Calcuttei cu maşina, însoţiţi fiind uneori de Chabu, care surprinde un gest de tandreţe al lui Allan – mâna lui aşezată pe sânul iubitei sale. A doua zi Allan află de la Maitreyi faptul că Chabu a dezvăluit doamnei Sen, fără a vrea să facă nimic rău, iubirea lor.

După o noapte de nesomn, timp în care nu a mai putut comunica cu Maitreyi, încuiată fiind în cameră de doamna Sen, inginerul îi cere – sub pretextul necesităţii de a face o operaţie la ochi în altă localitate, unde va merge însoţit de familie – lui Allan să părăsească locuinţa. Şi îi dă o scrisoare într‑un plic închis, pentru a o citi după mutare.

Coborând treptele casei, Allan o zăreşte o clipă pe Maitreyi, care îl strigă şi se prăbuşeşte apoi pierzându‑şi cunoştinţa.

Prin scrisoare, Narendra Sen îi interzisese fostului său oaspete să îi frecventeze casa şi să se adreseze vreunui membru al familiei sale.

XIII

Mutat în pensiunea unde locuieşte prietenul său Harold, Allan află de la Khokha, un tânăr, rudă săracă a inginerului, trăitor în casa acestuia, despre tratamentul inuman la care o supun pe Maitreyi părinţii: o bat în repetate rânduri până la sânge, pentru a o face să mărturisească despre natura relaţiei cu naratorul, dar singurele cuvinte pe care le obţin de la ea sunt afirmarea iubirii şi a nevinovăţiei lui Allan.

Disperat, acesta rătăceşte câteva zile prin preajma Calcuttei. Revenit, tot Khokha îi comunică intenţia părinţilor de a o mărita forţat, şi opoziţia Maitreyiei: îşi ameninţă părinţii că în acest caz va spune soţului în noaptea nunţii despre relaţiile ei sexuale cu Allan, compromiţând astfel familia. Drept urmare a fost din nou bătută. Tatăl ei nu mai vede datorită unui atac cerebral petrecut atunci, iar Chabu a încercat să se otrăvească. Maitreyi reuşeşte totuşi să îi telefoneze lui Allan („adio, scumpul meu. În viaţa viitoare ne vom întâlni iar, dragule. Ai să mă recunoşti atunci? Ai să mă aştepţi? Aşteaptă‑mă, Allan, nu mă uita. Eu te aştept. Altul nu se va mai atinge de mine.”).

XIV

Allan se retrage într‑un bungalov din Himalaya, pentru a retrăi în amintire iubirea: „Atât de mult trăiam cu povestea aceasta minunată, încât orice chemare dinafară mă înspăimânta, aproape mă făcea să sufăr fizic.”.

Dintr‑o scrisoare trimisă de Khokha împreună cu câteva bileţele scrise de Maitreyi, naratorul înţelege că „Ea îşi crease acum un alt Allan, o întreagă mitologie, superbă şi inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s‑o ridice mai sus, în ireal.”. Într‑un astfel de bilet, Maitreyi scrie: „Nopţile, tu vii la mine cum veneam eu altădată în camera noastră de dragoste […]. Dar eu veneam ca o femeie, căci mă făcuseşi femeie, pe când tu vii acum ca un zeu din aur şi din pietre scumpe, şi te ador, căci tu eşti mai mult decât dragostea mea, tu eşti soarele meu, viaţa mea!”.

Ceva mai târziu, Allan are o relaţie erotică de o noapte cu Jenia Isaac, evreică din Cape‑Town, căutătoare a absolutului prin acele locuri, afirmă ea, pentru a‑şi demonstra sieşi că nu a fost neutralizat din punct de vedere sexual de iubirea prea mare pentru Maitreyi şi de şocul despărţirii. Dar, se autoobservă naratorul, „pe Maitreyi o căutam în sărutare, de ea voiam să mă dezbar, pe ea voiam s‑o uit. O căutam şi o izgoneam.”.

După câteva săptămâni de la acea noapte de dragoste şi de la plecare Jeniei, Allan se deşteaptă într‑o dimineaţă cu senzaţia de a fi fost eliberat de obsesia iubirii sale.

XV

Allan refuză să răspundă solicitărilor Maitreyiei de a‑l întâlni, de a comunica cu ea şi se mută în locuinţa unei vechi prietene, Geurtie, care îl iubea dinaintea relaţiei cu Maitreyi. Apoi se mută în Singapore, unde află, de la un nepot al doamnei Sen, că Maitreyi „a făcut un lucru netrebnic. S‑a dat vânzătorului de fructe”, urmând să aibe un copil, pentru a‑şi obliga familia să o alunge şi astfel să îşi poată regăsi iubitul, crede acesta, îndoindu‑se totuşi („Şi dacă n‑ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred?”).




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns