Michelangelo de Alexandru Kiritescu

Alexandru Kiriţescu s-a născut la 28 martie 1888, Piteşti. Este fiul Elenei şi al lui Gheorghe Kiriţescu. Urmează cursurile primare la Piteşti, iar pe cele secundare la Alexandria şi la Bucureşti, absolvind Liceul „Gh. Lazăr”. Figurează scurt timp ca student al Facultăţii de Litere, după care trece la Facultatea de Drept a Universităţii din capitală, unde îşi susţine examenul de licenţă în 1915. De-a lungul vieţii s-a preocupat aproape în exclusivitate de teatru. În anii studenţiei este angajat de unul dintre profesorii săi, Pompiliu Eliade, pe post de copist de roluri la Teatrul Naţional, avansat apoi „inspector”, controlor de bilete, între 1938 şi 1940 a funcţionat ca ataşat cultural la Roma.

Practică de timpuriu publicistica teatrală, culturală, socio-politică, încercându-şi şansa şi în proza scurtă. Semnează şi cu pseudonimele Cadet Roussel, Chilon Chilonidis, Kir, Neguţătorul de arome, Rik, Rivarol, Veilleur de nuit, scriind, între 1916 şi 1958, în „Rampa”, „Rampa nouă ilustrată”, „Lupta”, „Adevărul” „Cuvântul”, „Gazeta”, „îndreptarea”, „Vremea”, „Momentul”, „Viaţa românească”, „Teatrul”, „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Flacăra” etc. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al Societăţii Autorilor Dramatici Români, pe care a şi condus-o între 1945 şi 1949, în calitate de preşedinte.

Ca dramaturg, are un debut irelevant, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu piesa Învinşii (1910). După aceea se îndreaptă spre teatrele de revistă, pentru care scrie mai multe texte; de altfel, a şi făcut parte din conducerea unei astfel de companii, numită Durstoikir (Durma-Stoicovici-Kiriţescu). Reapare târziu ca autor de piese destinate teatrelor dramatice, în 1929, când colegii săi de generaţie Victor Eftimiu şi Mihail Sorbul dăduseră de mult scenei principalele lor scrieri. Preferinţele lui Kiriţescu se orientează acum către dramă şi comedia satirică.

Marcel et Marcel. Rochii şi mantouri, anunţată iniţial sub titlul Anişoara şi ispita (1929), este povestea unei provinciale intrate în mediul bucureştean – frivol, scânteietor în aparenţele lui, făgăduind o viaţă uşoară, în care luxul şi aventura te însoţesc permanent. Epatată de sclipirile înşelătoare ale acestei lumi, Anişoara devine repede victima inocentă a unei imoralităţi generalizate. Prezenţa tonică a soţului ei, ins neînsemnat şi mărginit, dar cu o filosofie patriarhală de viaţă, o ajută să se desprindă de existenţa artificială a capitalei şi să revină la ritmul calm al obişnuinţelor anterioare. Florentina (1931) avansează, în esenţă, o propunere de caz asemănător. De data aceasta, caracterul alterat al femeii care se abandonează ademenirilor din mediile mondene declanşează şi nefericirea unei fiinţe nevinovate: fiica ei se sinucide pentru a curma coşmarul dezamăgirilor şi vârtejul degradării. Discursul critic, acuzator, este în mod evident mai pregnant aici. Ambele piese ilustrează antagonismul aparenţă-realitate. Replica este cursivă, dinamică, aplicată, conflictele interferează substanţial drama şi tragedia.

Alături de aceste două lucrări, Gaiţele este a treia componentă a ceea ce autorul numea Trilogia burgheză. Reprezentată, într-o primă formă şi sub titlul Cuibul de viespi, la Teatrul „Regina Maria” în stagiunea 1929-1930, piesa va suferi câteva modificări, publicului oferindu-i-se varianta definitivă în spectacolul Naţionalului bucureştean din primăvara anului 1933. Satiră vizându-i pe latifundiarii ciocoi, ajunşi la opulenţă prin arendăşie şi negoţ cu cereale, Gaiţele supune unui comentariu caustic atmosfera de calpă solidaritate familială şi de suficienţă grobiană în care se complac membrii clanului Duduleanu. Indivizi cu pretenţii ridicol aristocratice, ei au rămas, în fond, definitiv legaţi de mentalitatea târgului provincial, de unde şi incultura, grosolănia, ifosele cosmopolite, mahalagismul policrom; o lume a periferiei spirituale. Comedia oferă, în primul rând, o paradă de portrete caricaturizate şi, într-o măsură mult mai redusă, o succesiune de întâmplări dramatice. Caracterele se definesc nu atât în acţiune, cât prin intermediul dialogului, al replicii sprintene care înlocuieşte gestul propriu-zis.

Piesa nu avansează soluţii şi nu sugerează eventuale modificări în starea de fapt existentă. Personajele sunt mulţumite cu statutul lor şi se rezumă la a comenta veninos întâmplările altora, fără a-i invidia prea mult, dar şi fără a-i accepta. Din când în când îşi leapădă crusta incomodă de civilizaţie şi se dezlănţuie în schimburi violente de invective şi adevăruri crude, după care se regăsesc în vechea lor armonie pânditoare. Comicul verbal, de excelentă calitate, este în descendenţa lui I.L. Caragiale. Kiriţescu nu caută însă efecte speciale rezultate din îmbinări sau deformări de cuvinte, el apelează la conversaţia comună, căreia îi relevă înţelesuri şi virtuţi neaşteptate. Firescul, umorul, pretenţiile personajelor, păstrate într-o zonă a mediocrităţii culturale, mută în registrele comic şi ridicol chiar cele mai puţin vesele situaţii. Piesa este o dramă în fond, prezentată într-un înşelător înveliş al contemplării amuzate sau al maximizării, ceea ce face comicul monstruos şi melodramaticul grotesc. Cariera scenică a lucrării este remarcabilă.

Un al doilea triptic dramatic, numit de autor Trilogia Renaşterii, include piesele Borgia (1936), Nunta din Perugia (1947) şi Michelangelo (1948). Tema generală este tentativa eroilor de a se desprinde din vremuri şi dintr-o realitate prea strâmte pentru ei şi de a pătrunde într-un timp viitor adecvat propriilor aspiraţii. Adevărul şi dramatismul fiecăreia dintre aceste existenţe umane atârnă de cauzalităţi din afara lor, care însă le condiţionează deciziile. Trilogia Renaşterii ilustrează preferinţa lui Kiriţescu pentru teatralitate, fast, senzualitate. Conflictele sunt numeroase şi dense, replica bine articulată, caracterele căpătând consistenţă prin acţiune. În toate cele trei piese clasicismul se întrepătrunde cu romantismul prin tragismul declarat al confruntărilor, ca şi prin replica oratorică sau prin antrenarea atent supravegheată a unui număr mare de personaje.

Borgia este compusă ca o suită de scene în care eroii se prezintă şi se definesc în lupta necruţătoare pentru putere, la care iau parte familiile Borgia şi Baglioni, la fel de orgolioase şi de ireconciliante. Victoria nu poartă aici vreun însemn glorios, după cum nici înfrângerea nu este amprentată de eroism tragic. Partea rezistentă a dramei o asigură atmosfera, nu întâmplările propriu-zise. Nunta din Perugia dezvoltă motivul confruntării fără concesii dintre iubire şi ură. Personajele se dezlănţuie, adăugând atmosferei gestul decis.

În Michelangelo, atmosferă şi conflict se topesc într-o discretă stare de poezie, astfel încât piesa poate fi citită şi ca un poem închinat creaţiei artistice. Ieşite rapid din circuitul repertorial sunt alte câteva lucrări dramatice ale lui Kiriţescu: Lăcustele (1934), Intermezzo (1943), Răzbunarea Corinei (1943), Fata de la mansardă (1944), Dictatorul (1945), Tarsiţa şi roşiorul, libret de comedie muzicală (1947), Ruxanda şi Timotei, poem dramatic (1957), Moş Teacă (1960), precum şi mai multe piese într-un act, destinate teatrului de amatori. Singur sau în colaborare a tradus, adaptat sau prelucrat texte dramatice de Moliere, N.V. Gogol, L.N. Tolstoi, Alexandre Bisson, Leonid Leonov, A.V. Suhovo-Kobîlin, D. Furmanov.




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns