Pelicanul de August Strindberg

Piesa „Pelicanul” prezintă tragedia unei familii, având drept personaj principal o amintire, cea a tatălui mort – la care se raportează celelalte personaje: văduva, copiii, ginerele. O re-semnificare a mitului tragic generat de blestemul Atrizilor, văduva este o Clitemnestră care şi-a împins soţul la moarte cu ajutorul amantului.

Făcând din fiul său, Frederic, un om fără voinţă, iar din fiica sa, Gerda, o femeie neîmplinită, nu ezită să continue încercarea de a-şi atrage copiii de partea sa. Iar cu Gerda aproape reuşeşte. Pe amant şi-l face ginere, iar acesta o păstrează, la rândul lui, în casă, pentru a nu plăti o servitoare. Lui Frederic, aşa lipsit de voinţă cum este, nu-i lipseşte luciditatea şi vede că cel care şi-a iubit copiii e tatăl mort.

Incomodată de fiu, mama încearcă să-l însoare pentru a-l îndepărta, pentru că-l simte ca pe un permanent reproş viu. Gerda începe să intuiască adevărul, dar îl refuză, preferând minciuna care o ţine în viaţă, întocmai ca pe raţa sălbatică a lui Ibsen: „Taci! Ştiu că trăiesc ca o somnambulă, dar nu vreau să fiu trezită. Cred că n-aş mai putea trăi deloc!… Lasă-mă să dorm! Ştiu că o să mă trezesc odată, dar aş vrea să dureze cât mai mult starea aceasta!”

Dar ea nu va scăpa de revelaţia dureroasă: singurul care i-a iubit este tatăl. În legendele medievale pelicanul îşi reînvia puii cu sângele din piept. Aşa şi amintirea tatălui care a trebuit să moară pentru ca urmaşii săi să se trezească la realitatea morală.
Pelicanul este singurul care s-a salvat moral prin moarte. Dar i-a salvat şi pe ceilalţi, tot prin moarte:

„În felul acesta pelicanul a devenit simbolul dragostei paterne, al sacrificiului pentru alţii, emblemă a lui Isus Hristos. Imaginea acestei păsări în iconografie şi în heraldică e de regulă însoţită de devizele: Amoris filiorum – Dragoste pentru fii/copii sau Amoris divini – Dragoste divină.




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns