Arşavir Acterian – Jurnal în căutarea lui Dumnezeu

Arșavir Nazaret Acterian (18 septembrie 1907, Constanța – 17 septembrie 1997, București) a fost un avocat, jurnalist, scriitor și memorialist român de origine armeană, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A absolvit cursurile Liceului „Spiru Haret” în 1928, odată cu Constantin Noica, Barbu Brezianu, Alexandru Elian. Urmează apoi cursurile Facultăţilor de Litere şi Drept din Bucureşti. Redactor-şef al revistei Vremea. Colaborator al revistelor Ideea Europeană, Fapta, Discobol.

Coleg şi prieten apropiat cu Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Barbu Brezianu. Luând exemplul fratelui său Haig Acterian, Arşavir a fost simpatizant al Mişcării Legionare, fără a avea implicări în acţiuni politice sau propagandistice.

Face parte dintr-o renumită familie de armeni ce a dat culturii române pe Jeni Acterian (regizoare şi memorialistă) şi Haig Acterian (critic teatral, regizor, director al Teatrului Naţional Bucureşti). A făcut două perioade de închisoare politică între 1949-1953 şi 1959-1964, trecînd prin închisorile comuniste de la Jilava, Aiud şi Canal. După eliberare lucrează ca mozaicar la Fabrica de cerneluri şi la Fabrica de construcţii, ca anticar şi ca funcţionar la Institutul de Hematologie. Fondator, în 1991, al Fundaţiei Arhiva Culturală Română, alături de Fabian Anton.

N-am certitudinea ca Dumnezeu exista, dar imi place sa cred ca El exista, il postulez si ma caznesc sa cred in El. Altfel, simt ca ma misc in haos si parca risc sa-mi pierd mintile tot cautind un punct de sprijin absolut.

Asa, pendulind mereu intr-o incertitudine care nu exclude existenta lui Dumnezeu, am posibilitatea – in disperare – sa ma agat de El. Nu numai in disperare. Credinta intr-un Dumnezeu (chiar ipotetic) – credinta jucausa, capricioasa, cu discontinuitati, cu intreruperi – e de natura sa prilejuiasca mingiiere in confuzia si promiscuitatea in care, altfel, adeseori ne e dat sa traim.

O atare nesustinuta credinta nu exclude unele mici si chiar mari bucurii. Ma apasa si ma disloca pe zi ce trece mai mult sentimentul de „la ce bun?” Sunt preocupat sa gindesc cutare lucru, sa fac o treaba sau alta, sa dainuiesc intr-un fel folositor pentru mine sau pentru altii. Am intrat intr-o perioada a vietii in care uneori ma trezesc fara priza la toate cele ale vietii, fara elan, fara entuziasm. Ceea ce fac, fac mai mult in sila. Las zilele sa curga pina la limita vietii mele (credinta crestina, care ma locuieste, ma ajuta la asta), limita de care ma voi lovi – vrind, nevrind – in ceasul Imi este din ce in ce mai limpede conditia de precaritate, fragilitate si provizorat a omului.
Ma trezesc uneori in plina zi, dar si in miez de noapte, mirindu-ma (parca un val, o ceata s-ar departa o clipa de pe ochi) ca sunt, ca exist, ca si de tot ce se petrece in jurul meu si in mine, de ce vad, aud, miros, de ceea ce pipai si asa mai departe.

Ma mir si ma pierd in nedumerire. Si, oricit as vrea sa inteleg ce se petrece cu mine, pricep prea putin, aproape deloc. Dar, data fiind marea, persistenta mea neintelegere pentru mai tot ce mi se intimpla, fata de mai tot ce se petrece cu mine si cu altii, tare sunt ispitit sa ma las in voia soartei. E adevarat ca oricum soarta si-a pus amprenta, as zice mai bine ghearele, pe mine, dictindu-mi tot ce i se nazare, anulindu-mi intr-un fel tiranic libertatea, impingindu-ma incetul cu incetul sau pravalindu-ma in necunoscut.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.