Biografie: Eugenia Popovici

Eugenia Popovici (1914, București – 23 decembrie 1986, București) a fost o actriță de teatru și profesoară de artă dramatică. A absolvit Conservatorul de muzică și artă dramatică din București la clasa profesoarei Maria Filotti (1932-1935) și Facultatea de Litere și Filozofie (1932-1936). Fiică de profesori de liceu, mama fiind profesoară de muzică, Popovici este atrasă de teatru încă de mică. Potrivită ca statură, blondă, cu o voce deosebit de melodioasă, o privire candidă și trăsături de mare puritate, ea va fi una dintre cele mai autentice ingenue, capabilă să joace cu un farmec irezistibil și un firesc desăvârșit și roluri de ingenuă comică, dar și roluri cu încărcătură dramatică. Încă studentă la Conservator, Popovici joacă la Teatrul Maria Ventura rolul Poliei din Frații Karamazov, de Gaston Baty (stagiunea 1933-1934).

Remarcată în 1935 la terminarea Conservatorului în rolul principal din Vocea umană de Jean Cocteau de către Ion Marin Sadoveanu, directorul general al Teatrelor și Paul Prodan, directorul Naționalului din capitală, este angajată de îndată la acest teatru, unde rămâne până la sfârșitul activității. Rolurile din prima stagiune, Erji din Avram lancu, de Lucian Blaga, regia Ion Șahighian și eroina din Veste bună, de Mircea Ștefănescu, rezolvate de actriță cu grație, inteligență, spontaneitate, inventivitate și farmec, o impun în ochii publicului și al colegilor, determinând distribuirea ei în stagiunea 1936-1937 în Oana din Apus de soare, de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, cu George Calboreanu în rolul lui Ștefan cel Mare. Popovici aparține acelor interpreți care au rămas credincioși primei scene a țării până la sfârșitul vieți, contribuind la definirea stilului Naționalului bucureștean, confundându-se cu acesta.

Din 1962 până în 1976 activității artistice i-o adaugă pe aceea de profesoară de actorie la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, cultivând la studenții ei respectul pentru marile texte ale dramaturgiei universale și românești și cultul cuvântului bine și frumos rostit. A fost rectorul Institutului între 1972-1976. Oana, rămâne una dintre cele mai frumoase creații actoricești, nu numai din cariera actriței, ci și din teatrul românesc. Puritatea eroinei, dragostea filială, admirația față de părintele ei și domnul țării, au făcut ca interpreta să-și păstreze rolul timp de decenii, jucându-l și cu prilejul repunerii piesei în scenă în 1942 și 1958, cu același George Calboreanu în rolul principal. „Ultima repriză a fost și cea mai dificilă – mărturisește actrița într-un interviu în revista „Teatrul” nr. 6, 1971, pe parcursul anilor Calboreanu se apropia ca vârstă de aceea a personajului. Eu mă… îndepărtam. Așa că, Oana, cea din 1958, a fost de fapt un rol de compoziție”.

Un alt rol interpretat la date diferite, dar cu același succes a fost cel al Luciettei din Bădăranii, de Carlo Goldoni, jucat prima dată în 1946, în regia lui Fernando de Cruciatti și a doua oară în 1957, în spectacolul montat de Sică Alexandrescu, apreciat de spectatorii venețieni cu prilejul Festivalului Goldoni. Spre deosebire de Oana, ingenuă dramatică, Lucietta, sprințară, vicleană, isteață, revărsare de strălucitoare vorbe de spirit și remarci caustice a fost o creație comică de neuitat. Popovici a interpretat multe roluri din dramaturgia universală, îndeosebi contemporană, dar numele ei rămâne strâns legat, mai ales, de realizările de excepție din dramaturgia românească. După eroinele jucate în primele stagiuni la Naționalul bucureștean, actrița dă viață emoționantă Ilonei din dramatizarea lui Atanasie Mitric, după Pădurea spânzuraților, de Liviu Rebreanu (stagiunea 1937-1938), eroinei principale din Coriolanus Secundus, de Mihail Sorbul, montată în stagiunea 1938-1939 de Soare Z. Soare, Efimiței din Capul de rățoi, de George Ciprian, pusă în scenă chiar de autor (stagiunea 1939-1940).

În stagiunea 1940-1941, Maria Filotti organizează la teatrul ei din Sărindar un Festival Alecsandri, invitând-o pe Popovici să joace în Kir Zuliaridi, pentru ca un an mai târziu la Național să fie o grațioasă și sprințară eroină în Iancu Jianu, de Constantin Mihăilescu. În Unchiașul sărăcie, de Al. Macedonski (1943-1944), actrița a realizat un personaj plin de haz popular și firesc autentic. Din paleta rolurilor comice nu puteau lipsi nici cele ale lui Caragiale, Popovici fiind în stagiunea 1949-1950, o excepțională Zița din O noapte furtunoasă, plină de farmec, de nerăbdare, de temperament și umor. Trecerea către rolurile mature a fost făcută de actriță în stagiunea 1963-1964, în rolul Domnicăi dinMoartea unui artist, de Horia Lovinescu. În bătrâna doica a sculptorului, Popovici a adus nu numai înțelepciunea străveche a poporului, ci și un anumit mister, o punte de legătură peste timp și peste granița dintre viață și moarte.

Ultimul personaj, acela al bunicii din Să nu-ți faci prăvălie cu scară, de Eugen Barbu, regia Sanda Manu, cu premiera în 1970-1971, spectacol păstrat în repertoriu aproape un deceniu, datorită succesului cunoscut mai ales de actriță și de partenerul ei, Dem Rădulescu, a evidențiat din nou imensa sa paletă comică, capacitatea de a trece de la tonul serios la glumă și excepționala sa naturalețe, în dramaturgia universală, Popovici a creat, în stagiunea 1944-1945, o inegalabilă Agnes înȘcoala femeilor, de Moliere, alături de Ion Finteșteanu, interpretul lui Arnolphe, rolul părând parcă anume creat pentru fațetele caleidoscopice ale talentului și personalității ei. Un an mai târziu, alături de același Ion Finteșteanu, Popovici o joacă pe Luciile din Burghezul gentilom, înzestrându-și eroina cu o inteligență vie și adâncă sensibilitate. Punând accentul pe inocența asociată cu viclenie și dorință de arivism, actrița a creat-o pe fiica primarului din Revizorul, de Gogol (stagiunea 1952-1953), accentuându-i funcția dramatică.

Pentru deosebita ei originalitate, pentru pata de culoare adusă de farmecul ei cuceritor, Popovici a fost invitată și de alte teatre pentru roluri cărora ea știa să le dea valoare. A mai jucat astfel la Teatrul Poporului în Cartierul durerii, de Ronald Gow și Walter Greenwood (stagiunea 1945-1946), la Teatrul Odeon, în Scumpa mea Ruth, de Norman Krasna (stagiunea 1946-1947) și la Municipal în Nu se știe niciodată, de G.B. Shaw (stagiunea 1947-1948). Actriță de teatru prin excelență, legată de public, având nevoie de comunicarea vie cu acesta, a acceptat destul de greu să joace în filme. Totuși câteva pelicule îi păstrează imaginea și nuanțele jocului și ale hazului său de mare finețe. Răsună valea,regia Paul Călinescu, Steaua fără nume, regia Henri Colpi, după piesa lui Mihail Sebastian, în care a jucat-o pe Domnișoara Cucu și două povești parodice realizate de Ion Popescu-Gopo, De-aș fi Harap Alb și Poveste porcului.

Piese de teatru radiofonic cu Eugenia Popovici :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.