Biografie Hector Berlioz

Vizionar neînţeles de curentul epocii sale, Hector Berlioz a fost un muzician complex: compozitor, dirijor, scriitor şi critic muzical. A fost un alt inovator ca şi Schumann detaşîndu-se de regulile clasice ale armoniei.

A fost primul exponent al curentului european care a fost numit ,,muzica viitorului“ A constituit forţa inspiratoare pentru Liszt, Wagner, Mahler şi Richard Strauss. Cu siguranţă cea mai faimoasă lucrare a sa a constituit-o ,,Simfonia Fantastică“.

Geniul care nu s-a născut ,,copil minune“

     ,,Hector Berlioz a fost primul compozitor important din istoria muzicii care nu s-a afirmat ca un copil-minune sau ca un talent muzical. Acest lucru spune mult în privinţa forţei şi a slăbiciunii lui. Copiii minune, înzestraţi încă din faşă cu instinct muzical, dezvoltă un fel de reacţie digitală şi, înainte de zece ani, sînt deja maeştri ai tehnicii. Sînt asaltaţi cu literatură muzicală din leagăn, se iau la trîntă cu ea, devin meseriaşi siguri de ei, pot face tot ce vor la fel de uşor cum respiră. Cînd ajung la maturitate, avansează atît cît le permite imaginaţia, dar ajung întotdeauna maeştri ai formei. În mod automat mînuiesc cu fineţe materialul muzical. Unii rămîn simpli tehnicieni; alţii devin inovatori; unii cresc constant; alţii dispar. Dar în scrierile lor există întotdeauna un simţ al profesionalismului. Berlioz, însă, n-a învăţat niciodată să cînte cum trebuie la vreun instrument. Nu putea decît să ciupească cîteva acorduri la chitară sau să scoată cîteva note dintr-un flaut“ spune Harold C.Schonberg cu privire la Berlioz. Cert este un singur lucru: Berlioz nu a crescut pe muzică, el s-a îndrăgostit de ea. De aici şi genialitatea sa pentru că dragostea naşte noi forme ale artei, nebănuite.

De la medicină la muzică

     Berlioz s-a născut la data de 11 decembrie 1803 la Saint-Andre în Isere unde şi-a petrecut şi copilăria. Tatăl, un medic cu viziuni liberale, n-a fost niciodată un Leopold şi nu s-a sinchisit de artă, dimpotrivă visa ca fiul său să devină medic iar în acest sens îl trimite la Paris în anul 1821. Aici tînărul Hector începe însă să studieze compoziţia cu Leseur în particular şi scrie şi o ,,Misa Solemna“ pe care o interpretează în biserica Saint-Roch pe cheltuiala sa. De fapt Hector detesta medicina. Iată ce spune în autobiografia sa: ,,Cînd am intrat în cumplitul osuar omenesc, presărat cu fragmente de membre, şi am văzut chipurile de groază şi craniile despicate, haznaua plină de sînge în care stăteam, cu vrăbiile în cîrduri luptîndu-se pentru firimituri şi şobolanii din colţuri mestecînd vertebre pline de sînge, m-a cuprins un asemenea sentiment de oroare încît am sărit pe fereastră şi am fugit acasă ca şi cînd m-ar fi fugărit din urmă Moartea cu tot cortegiul ei. Mi-au trebuit douăzeci şi patru de ore ca să-mi revin din şocul provocat de prima impresie. N-am mai vrut să aud de anatomie, disecţie sau medicină şi am hotărît mai degrabă să mor decît să îmbrăţişez această carieră ce-mi fusese impusă“ Deşi îi lipsea abecedarul muzicii, imaginaţia lui era ,,supraînfierbîntată“ transformînd lipsa într-un mare avantaj. Trebuie să recunoaştem că în istorie paradoxurile au creat adevărate genii, şi asta în toate domeniile. Berlioz a fost sincer cu sine însuşi pînă la capăt: ,,Dar cînd mă gîndesc la numărul înspăimîntător de mare de platitudini cărora le-a dat naştere pianul şi care n-ar fi văzut niciodată lumina zilei dacă autorii lor ar fi avut la dispoziţie numai pana şi hîrtia, binecuvintez soarta fericită care mă sileşte să compun liber şi în tăcere, ceea ce mă eliberează de tirania degetelor, atît de periculoasă pentru gîndire, şi de fascinaţia pe care sonorităţile obişnuite o exercită întotdeauna asupra unui compozitor, într-o măsură mai mică sau mai mare. Mulţi amatori m-au compătimit pentru acest neajuns, dar pe mine nu mă deranjează aşa de mult“ Dacă nu ştia să cînte la un singur instrument el ştia să cînte într-o gamă foarte variată: orchestra simfonică.

Creatorul orchestrei moderne

     ,,Creînd orchestra modernă, Berlioz a demonstrat existenţa unui nou gen de forţă tonală, de resurse şi de nuanţe. El a fost primul care s-a exprimat autobiografic prin muzică, adăugînd o dimensiune nouă psihologiei artei. Prin programul detaliat al lucrării sale autobiografice ,,Simfonia Fantastică“ Berlioz a condus la poeme simfonice care au influenţat în mare măsură ultima parte a secolului al XIX-lea. Acest mare compozitor a rupt-o cu regulile clasice ale armoniei pentru a explora acorduri interzise pînă acum şi un gen cu totul nou de melodie…Nu a avut urmaşi direcţi pentru că ideile lui erau prea neortodoxe spre a fi asimilate de contemporanii lui; dar compozitorii de mai tîrziu i-au receptat mesajul şi influenţa lui s-a manifestat în toate sectoarele avangardei muzicale“ spune Schomberg. Curentele hippies şi under-grunge şi-au avut de fapt rădăcinile în istoria muzicii. Liszt i-a trimis lui Berlioz un exemplar din Uvertura la ,,Tanhauser“ de Wagner şi i-a scris pe ea succint: ,,Te vei redescoperi pe dumneata“ De fapt ,,Tristan şi Isolda“ a lui Wagner îşi are originea în ,,Romeo şi Julieta“ a lui Berlioz. Gounod, noul lider al şcolii franceze după Berlioz a spus în 1839 despre ,,Romeo şi Julieta“: ,,o muzică stranie, pasionată, spasmodică, care mi-a deschis orizonturi atît de noi şi de pline de culoare“ Berlioz iubea ideea de romantism; nevoia de autoexprimare, de bizar, în opoziţie cu ,,idealurile clasice ale ordinii şi constrîngerii“ Nu vedeţi aceste idei care transcend într-o anumită perioadă rebelă a secolului XX? Fenomenul Woodstock nu vă spune nimic? Este ,,curios“ cum rockeri ca ,,Deep Purple“, ,,Metallica“ ,,Iris“ etc. au colaborat cu orchestre simfonice. ,,Athaenaeum“ cu Felicia Filip este edificator în acest sens. Pentru că rebelii au existat şi înainte de fenomenul rock. Dar ce a constituit rock-ul decît avangarda începută de mai demult”. Berlioz a fost un om cu totul neobişnuit care a dărîmat aproape singur instituţia muzicală europeană. Şi aceasta nu a fost singura revoluţie pe scena muzicii. A fost doar un început.

Şi-a scandalizat contemporanii

     Cum tînărul medicinist îşi petrecea timpul mai mult pe la Opera şi biblioteca Conservatorului decît la facultate şi spital, tatăl său se dă bătut. Mama sa, femeie pioasă, era sigură că muzica îi va trasa calea spre Iad. Este primit la Conservator împotriva voinţei directorului acestei instituţii care era Luigi Cherubini iar la a cincea tentativă a cîştigat Premiul Romei în anul 1830. Nici ca student nu a stat el prea cuminte. ,,Nu crede nici în Dumnezeu şi nici în Bach“ spunea scandalizat compozitorul, pianistul şi dirijorul Ferdinand Hiller care a lăsat posterităţii şi o descriere a lui Berlioz: ,,fruntea înaltă se ridică brusc deasupra ochilor adînciţi în orbite; nasul mare, acvilin: buzele subţiri, fin tăiate; bărbia oarecum scurtă; coama enormă de păr castaniu deschis, în faţa căreia frizerul devenea neputincios-oricine a văzut acest cap nu-l mai uită niciodată“

Frumosul nebun romantic

     Hector Berlioz a fost exuberant şi în viaţa de zi cu zi provocînd uneori scandaluri la operă. Ernest Legouve descrie o seară în care s-a produs agitaţie la galerie în timp ce publicul asista la o reprezentaţie cu ,,Der Freischutz“ a lui Weber: ,,Unul dintre vecinii mei se ridică de pe scaunul lui, se apleacă spre orchestră şi strigă cu o voce de tunet: ,,Acolo nu e nevoie de două flaute, brutelor, ci de două picoline! Două picoline, mă auziţi? O, brutele astea!“ Zicînd acestea s-a aşezat din nou la loc, mormăind indignat. În mijlocul tumultului general produs de această izbucnire, mă întorc şi văd un tînăr care tremură de patimă, cu mîinile încleştate, cu ochii aruncînd fulgere şi o coamă uriaşă pe cap-un cap plin de păr! Părea o imensă umbrelă de păr ce proiecta un fel de umbră deasupra ciocului unei păsări de pradă“ Berlioz nu i-a produs o impresie prea bună lui Mendelssohn la prima lor întîlnire. Iată ce spunea: ,,Acest entuziasm pur exterior, această disperare în prezenţa femeilor, faptul că se consideră un geniu cu litere mari este de-a dreptul insuportabil“ Însă Mendelhsson i-a recunoscut originalitatea. Lui Schumann îi era simpatic: ,,Berlioz nu încearcă să fie plăcut şi elegant. Dacă detestă un om, îl apucă zdravăn de păr. Dacă-l iubeşte, aproape că-l zdrobeşte în îmbrăţişarea sa“ spunea compozitorul german cu privire la Hector.

Simfonia fantastică

     Este monumentară, vizionară şi profetică. Berlioz a terminat-o în anul 1830 înainte de absolvirea Conservatorului. Prin aceasta el şi-a devansat cu mult epoca influenţîndu-i pe Wagner şi pe Richard Strauss. Simfonia este o muzică a tinereţii exprimîndu-se pe sine însuşi în muzica sa: iubirile sale, atitudinile faţă de lumea înconjurătoare, experienţa sa.. Simfonia fantastică este prima mare lucrare de muzică programată: o piesă muzicală relatează o poveste. Aici Berlioz şi-a exprimat propriile fantezii pornite în mare măsură din obsesia ce o avea faţă de actriţa irlandeză Harriet Smithson. Era furios, plîngea pe umerii prietenilor şi dispărea adeseori în cîmpurile din afara Parisului. Mai mult decît dragoste: era extaz, nebunie amestecată cu feeria, ca şi lucrarea ,,Simfonia fantastică“ Liszt, Mendelhsson şi Chopin îl căutau deseori înfriguraţi şi grijulii ca prietenul lor să nu-şi curme viaţa din ncauza acestei iubiri sore cu nebunia. ,,Domnişoara Smithson nu-i împărtăşea marea iubire, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. Nu-l cunoştea pe Berlioz. Nu se întîlniseră niciodată şi tot ce ştia despre el aflase din scrisorile violente pe care i le trimisese. O înspăimîntaseră de moarte. Credea că e nebun şi nu voia să-l vadă. S-a dus la teatru într-una din serile cînd juca ea. Cînd a văzut-o în braţele partenerului ei de pe scenă, a gemut de durere şi a fugit acasă. Din toate acestea s-a născut ,,Fantastica“ Se zvonea că are o aventură amoroasă cu un alt bărbat. Foarte bine, o să-i arate el. A imortalizat-o în ultima mişcare a simfoniei în postura unei prostituate participante la sabatul vrăjitoarelor. Mai tîrziu, aflînd că zvonurile erau flase, a înlăturat referirea la ea în care afirma că e curtezană, dar a lăsat-o să ia parte la sabatul vrăjitoarelor“ ( Harold C.Schonberg )

Iubirile

     După o întreagă aventură creată cu ,,Simfonia fantastică“ Berlioz a plecat la Roma unde Cupidon i-o scoate în cale pe talentata pianistă Marie Moke dar află că aceasta s-a căsătorit cu fabricantul de piane Pleyel. Îşi pune în gînd să o ucidă pe mama lui Marie dar mai întîi compune o lucrare. Ajuns pe malurile Senei se vindecă subit. În anul 1832, după ani de asediu şi cîteva aventuri, îşi vede visul cu ochii. În anul 1833 se căsătoreşte cu Harriet, muza şi scopul vieţii sale. Dar cum planurile de acasă nu se socotesc cu cele din tîrg, şi, vorba românului: ,,La pomul lăudat să nu te duci cu sacul“ visul frumos al lui Berlioz se transformă într-un coşmar mai rău decît Sabatul vrăjitoarelor sale din ,,Simfonia fantastică“ Nu după mult timp descoperă că Harriet pentru care era gata să-şi curme viaţa era de fapt o scorpie, şi în plus o beţivă ordinară. Se ceartă ca nebunii periodic. Viaţa lor era un întreg scandal, o ,,Simfonie fantastică“ în care curtezana se va metamorfoza iarăşi în prostituată. În perioade scurte îşi mai lua cîte o pauză şi se cufunda în viaţa mondenă a lumii muzicale din Europa constituind mai tot timpul o voce de avangardă. ,,Dacă ar trebui să prezinţi una din lucrările lui Sebastian Bach, probabil aş lua-o la sănătoasa la una din fugile lui“ spunea el. Pentru el Beethoven a constituit marea inspiraţie a romanticilor. Îi plăceau însă vechii clasici: Homer, Virgiliu, Dante, chiar şi Shakespeare din care recita ore întregi la petreceri. Cu Harriet nu a fost deloc fericit iar în scurt timp şi-a găsit o amantă în persoana unei cîntăreţe de mîna a doua Marie Recio cu care s-a şi căsătorit de altfel după moartea lui Harriet, marea sa decepţie. Neînţeles de contemporaneitate, Berlioz a avut tot timpul probleme financiare, chiar Paganini i-a plătit o cauţiune de 20.000 de franci, ceea ce ar echivala astăzi cu 45.000 de dolari.

Cel mai mare critic muzical al vremii

     Pentru a putea supravieţui se apucă de critică muzicală şi scrie bine. Colaborează cu ,,Journal des debats“ începînd cu anul 1853 la care scrie pentru o perioadă de zece ani. A scris cu căldură, corectitudine şi mult umor despre scena muzicală.

Operele

     Mult timp şi energie i-a luat opera ,,Benvenuto Cellini“ (1838), ,,Troienii“ (1858) şi ,,Beatrice şi Benedict“ (1862). ,,Troienii“ este însă o mare capodoperă în materie de muzică şi îmbină elemente clasice şi romantice într-o manieră personală. Shakespeare, Byron şi Virgiliu reprezentau ,,trinitatea“ sa literară. ,,Mi-am petrecut viaţa în mijlocul acestei specii de semizei; îi cunosc atît de bine, încît mi se pare că nici eu nu le-am fost străin“ Îl adora pe Virgiliu: ,,Ce mare compozitor a fost Virgiliu! Ce melodist, ce armonist!“ exclama compozitorul. În anul 1855 a început să lucreze la o operă după ,,Eneida“ terminînd repede libretul. Spre sfîrşitul vieţii Berlioz a dirijat foarte mult. Wagner, care era destul de zgîrcit în laude, a rămas impresionat cînd l-a auzit pe Berlioz dirijînd.

A părăsit în glorie scena vieţii

     Deşi repudiat de ceilalţi şi bolnav, petrecîndu-şi ultimii ani într-un mic apartament pe care îl numea ,,Peştera lui Caliban“ şi ieşind prea puţin în public, totuşi moartea lui a creat mare vîlvă. La 8 martie 1869 părăseşte scena pămînteană şi pleacă să le compună îngerilor. Gounod şi Thomas-noii eroi ai Parisului-au fost printre cei care i-au dus sicriul pe umeri. Drumul spre cimitirul Montmartre era ticsit de oameni veniţi să-l vadă pentru ultima dată. O orchestră a Gărzii Naţionale a cîntat marşuri funebre în timpul trecerii procesiunii. În servicul funerar au figurat piese de Cherubini, Gluck, Mozart şi o parte a Recviemului lui Berlioz. Revistele muzicale din întreaga Europă au scris necrologuri despre viaţa şi opera sa. ( Ştefan Botoran )

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.