Marturii, Biografii, Amintiri – Liviu Rebreanu – Jurnal

În anul în care începe jurnalul (1927) Liviu Rebreanu trăieşte în febra unui proces creator demult început şi totuşi nefinalizat, (publicase Ion 1920, Pădurea spânzuraţilor 1922, Adam şi Eva 1925 şi Ciuleandra 1927), obosit peste măsură de munca lui nocturnă şi aflându-se într-o stare ambiguă de mulţumire pentru ce scria şi de profundă insatisfacţie pentru ce ar fi dorit să scrie.

Insistă ca însemnările sale să se numească spovedanii şi nu amintiri. Amintiri scriu cei victorioşi, şi mândri, şi îndrăzneţi. Spovedaniile sunt însemnările celor sinceri. Sunt revărsări ale sufletului când era prea încărcat. Amintirile trebuiesc aranjate, potrivite.

Se ocupă de oameni şi vor să menajeze pe unii sau să înnegrească pe alţii.

Scriitorul vrea ca spovedaniile sale să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate. Impresiile despre alţii, despre lumea din afară vor înfăţişa nu senzaţiile momentane, ci, precizează acesta, păreri filtrate prin judecata mea rece, obiectivă, ceva ca o reflectare vie în oglinda sufletului meu

Spovedaniile şi frământările sufleteşti au totdeauna ceva, dacă nu chiar multă murdărie şi vulgaritate. De aceea ţin să spun din capul locului că acest jurnal intim nu e destinat publicităţii nu numai în timpul vieţii mele, dar nici după moartea mea înainte de a trece cel puţin treizeci de ani.

El nu face acest legământ pentru a cocheta cu moartea, pentru că se ştie, Rebreanu era o persoană deosebit de sobră, ci, spre lauda lui, pentru că voia să-i scutească pe cei amintiţi în jurnal de eventuale neplăceri, dorindu-şi sincer ca impresiile sale să contribuie la cunoaşterea mai bună a vieţii literare de azi şi cu siguranţă a mă cunoaşte bine pe mine – dacă această cunoaştere ar putea interesa pe cineva

Nu avea de unde să ştie că la 1 septembrie 1944, în tăcerea nopţii, cel ce stătuse aplecat pe hârtia albă, înceta să se mai adreseze epocii în care trăia, ci numai generaţiilor viitoare, comunicând cu ele pe puntea ce o construise în cei aproape 59 de ani de viaţă, prin scrierile sale, pentru care G. Călinescu recunoaşte că trebuie să stea în frunte ca un patriarh, pentru bunul motiv că el a descoperit America, remarcă făcută în 1935, la trei ani de la apariţia romanului Răscoala.

Nu avea de unde să ştie că trecerea în nefiinţă se va întâmpla în floarea vieţii, adică mult mai repede decât se aşteptase, nutrind tot timpul o încredere fără margini în viitor şi rostind în mai toate momentele grele, chiar şi pe patul morţii, cuvintele: Răbdare şi încredere.

Oare nu cumva, când a început să-şi scrie jurnalul, Rebreanu a avut o premoniţie? La această părere concură primele două pagini ale jurnalului. Conceput ca o spovedanie pentru mine însumi, cu caracter de monolog interior, care aminteşte de o desăvârşită solitudine, la 42 de ani neîmpliniţi, părând mai în vârstă decât era, Rebreanu notează:

La o anumită vârstă începi să-ţi dai seama cât eşti de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvârşită comuniune sufletească. Trebuie să înţelegi că menirea omului (de altfel cred că şi a oricărei fiinţe vii) este să ducă singur o viaţă solitară… Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele când singurătatea, majestoasă şi divină, te copleşeşte mai crâncen…

 




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.