Calfa de morar și pisica de Frații Grimm

A FOST ODATA UN MORAR SARAC, si morarul asta n-avea nici nevasta, nici copii, ci numai trei slugi, care-l ajutau la treburile morii. Dupa ce-l slujira citiva ani bunicei, morarul ii chema intr-o zi si le zise:

– Eu, fetii mei, sunt batrin de-acu si nu ma mai tin puterile. A venit vremea sa mai stau la odihna, dupa cuptor. Dar pe voi va indemn s-o porniti la drum, in lumea larga, si care s-o arata vrednic si o fi in stare sa-mi aduca bidiviul cel mai strasnic, a lui sa fie moara; in schimb, mie sa-mi dea cele de trebuinta, cite zile oi mai avea de trait. n2g996nj87zsv
Cel mai tinerel dintre ei era pus totdeauna la muncile cele mai grele. Cei doi flacai virstnici il luau toata vre­mea in bataie de joc, socotindu-l un nating, si n-ar fi vrut nici in ruptul capului ca moara sa incapa pe miiniie lui… Dar nu-i vorba, ca nici el nu rivnea la ea.
In cele din urma pornira la drum citesitrei si, cand fura sa ajunga la marginea satului, cei doi flacai mai mari ii spusera tontului de Hans, ca asa se chema prislea:

– Ramii, ma, aci, sa nu mai bati drumul degeaba… Ca nevolnic cum esti, o sa gasesti tu cal cand o face plopu pere si rachita micsunele!
Dar flacaul nu vru sa-i asculte si-o porni dupa ci. Mcr-sera ei ce mersera si cand se innopta, dadura peste o pes­tera si-si facura culcus inauntru. Cei doi flacai mai mari, care se socoteau isteti nevoie mare, asteptara pana ce-l vazura pe Hans adormit si apoi, sculindu-se binisor de langa el, pornira din nou la drum. Si-n sinea lor se bucura rau ca s-au descotorosit de prostovan, in felul asta di­baci…

Hei, dar prea va grabiti, nenisorilor, c-ati scapat voi de Hans, da nici voua n-o sa va mearga totul ca pe roa­te si-o s-o patiti urit, cand nici n-oti gindi!…

Cind rasari soarele si flacaiasul nostru se trezi din somn, se vazu singur intr-o pestera adinca si intunecoasa. Isi roti el privirea in toate partile si striga:

– Doamne, Dumnezeule, unde m-oi fi aflind?

Dar nu se iasa cuprins de deznadejde. Se scula din asternutul pe care si-l facuse si o porni pipaind ba in dreapta, ba in stinga; se catara ici, se catara dincolo, si asa merse tot pe dibuitelea, pana ce iesi din pestera si se pomeni intr-o padure.
Dar vezi ca nu se bucura prea mult ca izbindise sa scape de acolo si-si spunea in sinea lui: „Cum o sa do-bindesc eu un cal si cine-o sa ma ajute, cand sunt atit de singur si de parasit?”
In timp ce mergea el asa, cu capu-n pamint, sub povara gindurilor, numai ce se intilni cu o pisicuta pestrita care-l intreba cu blindete:

–  Da incotro, mai baiete?

–  La ce ti-as mai spune si tie, ca tot nu-ti sta in putere sa m-ajuti!

–  Las ca stiu eu bine ce cauti, stiu prea bine, starui pisica. Umbli sa gasesti o asemenea mindrete de bidiviu, sa nu-l intreaca nici unul in frumusete… Hai cu mine, si de m-oi sluji cu credinta sapte ani in sir, te-oi rasplati la urma c-un cal cum n-ai vazut de cand esti.
„Mai, ciudata pisica, isi zise flacaul in sinea lui, da hai sa vad daca-i adevarat ce spune, ori numai lauda-i de ea!”
Porni deci pe urma pisicii, care-l duse la palatul ei fermecat, unde avea slugi numai pisicute. Si toata vre­mea pisicutele sareau sprintene pe scari si erau vesele si pline de voie buna.
Seara, de cite ori se asezau la masa, trei dintre ele trebuiau sa cinte: una ciupea cu indemanare strunele harfei, a doua cinta din lauta, tragind cu mare dibacie arcusul peste coarde, iar a treia suila din trimbita cit putea de tare, umflindu-si bucile obrazului.
Dupa ce sfirseau de mancat, pisicile stringeau masa si puneau totul in ordine. Iar stapina pisicilor se apropia de flacaias si-i zicea:

–  Acu , ca esti satul, vino de joaca cu mine.

–  Ba mai pune-ti pofta-n cui, raspundea el, ca n-oi juca c-o mita; de cand sunt, n-am facut una ca asta!

–  Va sa zica, nu vrei… Hei, pisicilor, duceti-l atunci la culcare!… poruncea ea.
Una o lua inainte si-i lumina drumul cu luminarea pana la iatacul lui, alta il descalta, alta ii tragea ciorapii si, la urma, una din ele sufla in luminare. A doua zi de di­mineata se si infiintau sa-l imbrace. Una-i punea cio­rapii, alta ii prindea c-o cordeluta, alta ii aducea ghetele, alta il spala si alta ii stergea obrazul cu coada.

–  Da stii ca-i placuta treaba asta! …zicea flacaiasul si de fiecare data parca era mai multumit si mai bucuros.
Nu-i vorba ca si el trebuia s-o slujeasca cum se cuvine pe stapina-sa! in grija lui cadea ca-n fiecare zi sa crape lemnele si sa faca surcele. Si ca sa aiba unelte numai potrivite pentru trebusoara asta, ii dadura un topor de argint, cu coada de arama, si icul si ferastraul erau tot de argint.
Spargea el lemne toata ziulica, bea si manca dupa pofta inimii si cum nu ducea lipsa ori grija de nici unele, se invoise cu drag sa ramina la palat. Dar vezi ca de la un timp il apucase un soi de urit, ca in afara de stapina-sa si de celelalte pisicute care o slujeau, nu-i era dat sa mai vada alte chipuri. Odata, cam pe la vremea prinzu-lui, pisica ii spuse:

–  Mai flacaias, ia du-te tu de-mi coseste iarba din livada si pune-o la uscat, sa se faca otava! Ii puse-n mina o coasa de argint si o gresie de aur, dar ii atrase luarea-aminte sa cate cu grija la ele si, dupa ce-o sfirsi lucrul, sa le aduca inapoi. Flacaul porni la drum si facu intocmai cum il povatuise stapina sa. Dupa ce mintui de strins finul, il cara acasa si aduse cu sine coasa si gresia de aur. Si de cum dadu ochii cu pisica, o intreba de nu s-ar invoi sa-i plateasca simbria ce i se cuvenea.
– Nu ti-o dau, ca nu s-a implinit inca vremea, ras­punse stapina-sa. Ca sa fii dezlegat de invoiala, mai tre­buie sa-mi faci citeva lucruri de care am mare trebuinta. Uite, ici ai o stiva de lemne de argint, barda, col tar si ce mai trebuie, toate de argint, si sa te apuci de indata sa-mi ridici o casuta. Da , stii, o casuta numai si numai de argint!
Flacaul se asternu pe lucru si intocmi casuta, iar la urma ii spuse stapine-si c-ar cam fi vremea sa-i dea calul fagaduit, ca el isi indeplinise toate indatoririle… Cei sapte ani erau la capatul sorocului, trecusera-n zbor, de parca s-ar fi scurs numai o jumatate de an. Pisica ascul­ta la ce-i zice, si apoi il intreba de nu vrea sa-i vada caii.

–  Ba, mai e vorba! raspunse el, arzind de nerabdare. Atunci pisica il duse la casuta, dadu intr-o parte o
usa, si numai ce vazu flacaiasul, intr-un grajd, doispre­zece cai mindri, unul mai chipes decat altul, si de atita cit fusesera ingrijiti si tesalati, stralucea pielea pe ei ca lumina soarelui, de i se umplu baiatului inima de bucurie. Pisica isi pofti sluga la masa, ii dadu sa manince si sa bea, si apoi ii zise:

–  De acu poti sa te duci acasa, dar bidiviul inca nu ti-l dau. Peste trei zile o sa vin eu singura sa ti-i aduc!
Flacaul ce era sa mai faca?! Daca vazu ca n-a iesit asa cum planuise el, se pregati de drum, dar in inima lui tot mai nadajduia ca pisica o sa-si tina fagaduiala. Stapina-sa il insoti citava vreme, si dupa aceea isi lua ramas bun de la el si-i arata calea care ducea la moara. Dar cum nu se indurase sa-i dea un rind de straie mai ca lumea, flacaul fu nevoit sa plece tot cu sumanasul lui vechi si ponosit cu care venise si de, in cei sapte ani citi trecusera, se inaltase baiatul si se facuse ditai voinicul.

Si se nimeri sa ajunga acasa tocmai pe la vremea prinzului si gasi acolo pe cei doi flacai mai virstnici. Se inapoiasera la moara cam de multicel si fiecare adusese cu sine cite un cal, dar al unuia era chior, ca facuse la un ochi albeata, iar al celuilalt era schiop, ca suferise de-o vatamatura la chisita.
Vazindu-l ca vine singur, fara de nici un bidiviu, si ca-i zdrentaros si plin de colb, ca vai de el, cei doi flacai il luara peste picior de cum pasi in ograda:

–  Unde ti-e calul, ma casca-gura?

–  Las ca vine el peste trei zile, n-aveti voi grija! le raspunse flacaul din virful limbii.
Si auzindu-l ce nazdravanii zice, cei doi flacai se stri­cara de atita ris, nu altceva.

–  De unde naiba sa-ti vina calul, ma nataraule?! il intrebara ei printre hohotele de ris. Si chiar de te-ai capatui si tu c-un cal, cine stie ce mirtoaga rapciu-goasa o mai fi si aia…

Flacaul intra in casa si dadu sa se aseze la masa si el, dar morarul nu vru sa-l primeasca, zicand ca e rufos din cale-afara si i-ar fi rusine cu el de s-ar nimeri ca tocmai atunci sa paseasca pragul un strain.
Nitica mancare tot se indurara insa sa-i dea, dar afara, in ograda, intr-un blid ciobit de pamint. Ast timp, fiindca se innoptase, toti ai casei se pregatira de culcare. Flacaul nostru vru sa se odihneasca si el, ca de atita drum cit batuse era sleit de oboseala, dar cei doi flacai il luara-n ris si-i zisera sa-si mute gindul c-ar putea sa doarma in casa, intr-un pat ca lumea. Cum n-avea ce alta face, bietul flacaias se vazu silit
sa-si caute culcus in cotetul gistelor. Si, virindu-se acolo, se intinse pe-o mina de paie si adormi.
Dis-de-dimineata, cand se trezi el din somn, nici nu-si dadu seama ca trecusera cele trei zile de asteptare. Si numai ca se pomeni ca se opreste in fata morii o caleasca trasa de sase cai focosi si mindri, ca luceau de-ti luau ochii, nu altceva. Iar in urma calestii venea o sluga care tinea de dirlogi un alt cal. Era bidiviul cu care trebuia sa fie rasplatit flacaul nostru, pentru cit o slujise pe pisica.
Din caleasca cobori o preafrumoasa odrasla impa­rateasca si, cu pasi marunti si usori, intra in casa la morar. Pasamite, domnita asta nu era alta decat pisicuta pestrita Ia care slujise flacaiasul nostru timp de sapte ani! cand dadu cu ochii de morar, fata il intreba unde e cel mai nevirstnic dintre argatii lui. Si morarul ii raspunse stingherit:

Inaltimea ta, nevrednicul acela e atit de rufos, ca-i curg zdrentele pe el si nu s-a cuvenit sa-l lasam intr-o casa de oameni! Si-a facut culcus in cotetul gis-telor, ca acolo-i de el!
Dar fata de imparat nu lua seama la vorbele mora­rului si-i porunci sa-l aduca numaidecat. De voie de nevoie, morarul dete fuga sa-l scoata pe flacau din cotetul gistelor si sarmanul fecioras trebui sa se stringa in suman asul lui jerpelit, ca sa nu i se vada goliciunea. Atunci sluga care venise cu fata de imparat scoase dintr-un sipet de la spatele calestii nistre straie mindre si stralucitoare si, dupa ce-l spala pe flacau din cap pana-n picioare, il imbraca cu ele. Si parca era cu to­tul altul acum: frumos, de nu-ti venea sa-ti iei ochii de la el, si chipes de ziceai ca-i un fecior de imparat.
Fata ceru, dupa aceea, sa i se arate caii pe care-i adusesera celelalte doua slugi ale moramlui si baga numaidecat de seama ca unul era chior, iar celalalt schiop. Atunci porunci slujitorului ei sa aduca bidi­viul pe care-l purtase de dirlogi in urma caiestii.
Si cand vazu morarul asa mindrete de cal, zise ca-n ograda lui nu se mai pomenise vreodata asemenea bi­diviu si ca nici pe lume trebuie ca nu erau prea multi sa-i semene…

–  Calul, asta, de care te bucuri matale atita si-ti place, afla ca e al flacaului! grai domnita si-l privi in ochi cu staruinta, ca sa fie incredintat ca nu suguia.

–  Pai atunci si moara e a lui, ca i se cuvine cu virf si indesat! se grabi sa raspunda morarul, cu bucurie-n suflet.
Dar domnita se arata marinimoasa si-i spuse ca poate sa-si pastreze si moara, si calul. Apoi il lua de mina pe flacaiasul care se dovedise atit de credincios, il sui in caleasca si pleca cu el.

Se-ndreptara catre casuta pe care o intocmise baiatul cu uneltele de argint si, ce sa vezi, in locul ei se inalta acum un palat mare si inalt, de ajungea cu aco­perisul pana la nori, si toate lucrurile dinauntrul lui erau numai de argint si de aur.
Citava vreme dupa aceea facura o nunta ca-n basme, cu mare alai si veselie. Flacaiasul nostru era acum bogat, atit de bogat ca sa poata trai din belsug cit ii era dat sa traiasca…

Si uite ca s-au dovedit mincinosi aceia de-au zis ca oamenii care arata cam prostuti nu pot si ei sa ajunga departe… Ca una e sa arati prostut, si alta sa fii, precum s-a vazut in povestea ce s-a-ncheiat aci!




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.