Doi copii cu parul de aur de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost un împărat, că vezi bine, împărați totdeauna au fost și vor fi, dar mai mulți au fost bătrîni, nu tineri și frumoși ca acela, de care vreau să vă vorbesc.

El era frumușel ca rupt din soare, dar nu-și găsea împărăteasă pe plac. Vezi bine, singur nu putea trăi, deci și-a luat o țigancă să-i caute de trebile casei. Nu era ea țigancă, ci fiindcă era neagră și rea de gură ca o meliță, toți în curtea împărătească în batjocură îi ziceau țigancă. Și apoi fiindcă gurile rele vorbeau că împăratul se ținea cu găzdoaia, acelea care ar fi venit nu i-au trebuit împăratului, iar acelea, pe care le-ar fi luat, nu veneau după el, și așa a rămas neînsurat. Nu-i vorbă, nu era bătrîn, dar pe atunci se însurau, mai ales feciori de împărat, mai tineri.

Odată împăratul a mers la mustră cu cătanele pe cîmp. Împăratul era îmbrăcat ca un ghinărar. Pe cîmp culegeau la cînepă trei fete surori. Fetele acelea necunoscînd pe împăratul, nici că se cugetau ca el să fie pe aci.

Cea mai mare grăi dar:

— De m-ar lua pe mine diregătorul împăratului toată curtea împărătească i-o aș sătura cu o pită.

Cea mijlocie grăi:

— De m-ar lua pe mine scriitorul împăratului, toată curtea i-o aș îmbrăca cu un fus de tort.

Iar cea mai mică, care întrecea în frumusețe pe celelalte surori ale ei, și care era ca luna între stele, cu păr galbin ca aurul, zise și ea:

— Pe mine de m-ar lua însuși împăratul, i-aș face doi feți-logofeți cu părul de aur, o fată și un fecior, ca și care în lume n-ar mai fi copii omenești să-i întreacă în frumusețe.

Cele două surori mai mari începură a rîde, dar cea mai mică zise:

— Ce rîdeți? Dacă voi n-ați fi în stare să faceți ce ați zis, atunci nici eu, și atunci trebuie să rîdeți de voi, iar dacă voi ați fi în stare să faceți ce ați zis, atunci de bună seamă și eu, și nu trebuie să rîdeți de mine, ci de necazurile noastre, că în necazuri ce sîntem cuprinse, mai avem timp ca să și glumim.

Dar fetele tot rîseră de supărarea celei mai mici, după aceea vorbiră de alte lucruri.

Un hoț de cătană, care era la pîndă, auzise vorbele fetelor, și cînd sfîrși cea mai mică vorbele, iute se și duse la împăratul, și-i spuse ce-a auzit vorbind cele trei fete din cînepă.

Împăratul se duse pe acolo cu alte tisturi și văzîndu-le așa de frumoase, se îndrăgosti de cea mai mică, cu toate că erau îmbrăcate sărăcește.

Trimise dar vreo șase cătane și un căpitan, cu poruncă ca nevătămate să le aducă în curtea împărătească; și el își făcu diregătoria, dar gîndul îi era tot la fata cea mai mică și la dorul de a avea doi copii ca cei făgăduiți de ea.

Într-un tîrziu se pomenește că vine căpitanul cu cele șase cătane și zise:

— Înălțate împărate! Am fost ca să aduc pe cele trei fete din cînepă în curtea împărătească, dar fiindcă ai zis să le aduc nevătămate, nu le-am legat să le aduc cu sila, iar ele de bună voie nu vreau să meargă zicînd, că fără de mama lor nu merg vii, decît moarte; deci le-am poruncit să nu se miște de acolo pînă ce nu voi merge iarăși, și mi-au făgăduit că vor sta acolo. Înălțate împărate, spune-mi dar ce să fac?

— Du-te și adu și pe mama lor și le du pe toate patru în casa cea de sfat, și să le încui acolo, dar cheia să nu o dai la nimeni, decît mie.

— Am înțeles, înălțate împărate, așa voi face. Împăratul grăbi să meargă iute la muștră, ca să se sfîrșească și să vază ce-a fi și cu cele trei fete.

Căpitanul s-a dus pe la cele trei fete, le-a luat cu el, s-a dus pe la mama fetelor și-o adus în holda de cînepă, și aci împreună cu cele șase cătane, pe care nu le-a dus în oraș, au mers împreună la curtea împărătească și căpitanul a făcut după cum i-a poruncit împăratul.

Cu lacrămi în ochi și mai moartă de frică a întrebat mama fetelor pe fete, ce au făcut? iar fata cea mai mare a spus tot din fir pînă în păr, ce-au vorbit în cînepă, neștiind că le-a auzit cineva, dar zicea:

— Poate că pentru altceva ne-au adus aici.

— Vai, săracele de noi, amărîtele de noi, pentru bunul Dumnezeu ce ați vorbit, se va fi mîniat împăratul pe noi și ne va închide pentru nesocotința voastră. Vai, nesocotitele de voi, cum ne-ați nefericit voi nechibzuitelor, nenorocitelor.

Și ea își smulgea părul de supărare, se văieta săraca mamă, și plîngea.

Fetele cu lacrămile în ochi suspinau și ele și așteptau să-și vază capătul. Cam de cătră seară veni împăratul în casă, unde erau fetele și mama lor. Cu împăratul veneau și diregătorul și scriitorul împăratului, precum și alți domni de divan, și se puseră la locul lor fiecare.

Cînd se puse să șază împăratul, fetele și mama lor, supărate și cu lacrămile în ochi, se duseră înaintea împăratului, îngenuncheară cerînd milă și iertare.

Împăratul le porunci să se scoale, se uită urît la ele și le întrebă cu glas aspru:

— Spuneți, fetelor, ce-ați vorbit de mine și de curtea mea, cînd ați cules mai în dimineață cînepă?!

Fetele căscară gura să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură și căzu din nou în genunchi înaintea împăratului și cu amar plîns zise:

— Milă și iertare, înălțate împărate, pentru vorbele lor nesocotite și nechibzuite, milă și iertare, înălțate împărate, cer!

— Nu te întreb pe tine, ci pe ele, răspunse împăratul cu răstire, spuneți ce ați zis tot din fir în păr, și să nu tăceți ceva, că am mărturie, și de vă prind cu minciuna, e vai și-amar de voi, adăugă împăratul. Fetele nu avură ce face, și spuseră, începînd cea mai mare:

— Eu am zis, înălțate împărate, că de m-ar lua de nevastă diregătorul înălțimei tale, aș sătura toată casa împărătească cu o pită.

— Eu am zis, adăugă cea mijlocie, că dacă m-ar lua de nevastă scriitorul înălțimei tale, aș îmbrăca toată casa împărătească cu un fus de tort.

— Eu am zis, urmă a treia, cea mai mică, că dacă… și începu a plînge și-și acoperi fața.

— Iute, spune! ce-ai zis? întrebă împăratul mînios.

— Dacă m-ai lua de nevastă, înălțimea ta, ți-aș face doi feți logofeți cu părul de aur, o fată și un fecior, pe care în lume n-ar mai fi copii omenești să-i întreacă în frumusețe. Și iar începu a plînge. După aceea urmă: Aici sînt, fă ce-i vrea cu mine, numai mamei să-i dai pace.

Împăratul, rănit pînă în suflet de frumusețea fetei celei mai mici, întrebă mai domol, uitîndu-se la cea mai mică:

— Ați fi voi în stare să faceți ce-ați zis?

— Am face, răspunseră toate trei deodată.

— Diregătorule și scriitorule, voiți? că și eu vreau, grăi împăratul cătră diregător și scriitor.

— Vrem! răspunseră aceia voioși.

— Mîine ne vom cununa, zise împăratul.

Fetele, la porunca împăratului, rămaseră în curte cu mama lor cu tot pînă în cealaltă zi, cînd veni popa, îi cunună și făcură odată trei ospețe, care au ținut o săptămînă.

După ospețe, fetele au rămas ca neveste în curtea împărătească, iar împăratul cinstind pe soacră-sa cu fel de fel de daruri, a lăsat-o să meargă acasă.

După ce se gătă ospățul, se începu și vremea lucrului. Cît era de voios împăratul, văzînd că cele două fete mari îi țin hrana așa de ușor și fără cheltuială. Fata cea mai mare nutrea curtea cu o pîine, iar cea mijlocie o îmbrăca cu un fus de tort.

Bărbații celor două fete, diregătorul și scriitorul împăratului, erau îndestulați cu tocmeala ce au făcut, căci erau frumoase și făcură pe voia împăratului, făcîndu-se neam cu el.

Împăratul încă era îndestulit, căci fata cea mai mică era frumoasă ca un boboc; cît de mare îi fu bucuria însă, cînd nevastă-sa, adică împărăteasa, rămase însărcinată, și abia aștepta, dimpreună cu toți curtenii, să vază ținea-se-va de cuvînt precum s-au ținut surorile ei?

Cele mai nemulțămite erau surorile cele mari și găzdoaia împăratului, care ținea cheile pivnițelor și ale cămărilor; pizma intrase în ele, și se ciudau toată ziua, că au ajuns a fi supuse celei mai tinere.

— De ce n-am zis eu să mă ia împăratul, oftă sora cea mai mare smulgîndu-și părul de necaz, căci acum eu aș fi mai mare în curtea împărătească.

— De ce n-am zis eu să mă ia pe mine împăratul, strigă cea mijlocie, bătîndu-se cu mîinile în piept, acum nu mi-ar porunci ea.

Cioara de țigancă nu-și mai ținea gura, ci ca o meliță uscată tot clăpînțea la urechile împăratului, învinuind pe împărăteasă cu fel de fel de necuviințe. Împăratul era om bun, însă temător, el își iubea din adîncul inimii sale nevasta, căci pe lîngă frumoasă, mai era și harnică; dar dădea crezămînt veștilor, ce le auzea de la țigancă, și așa o mai certa cîteodată, din care pricină împărăteasa nu era mulțămită cu starea ei.

Odată, aflîndu-se singură țiganca, se duseră la ea cele două surori mai mari și între altele vorbiră și de starea lor, ce noroc mare au avut, că din fete sărace s-au făcut gazde mari.

— Eu nu sînt de fel fericită, grăi sora cea mai mare! Cum se poate, să-mi poruncească mie o soră mai mică?

— Nici eu, grăi cea mijlocie, nu sînt fericită iarăși pentru aceea, și cît voi trăi, nu o voi vedea cu ochi buni!

— Nu știu pentru ce, se prefăcu țiganca, nu sînteți fericite, cînd vedeți pe surioara voastră împărăteasă!

— Apoi ca să ne poruncească și să ne fie doamnă nouă? grăiră amîndouă surorile!

— Aceea nici nu e prea bine, urmă țiganca, că o soră mai mică să fie stăpînă la niște surori mai mari, nici mie nu-mi cade bine, ca ea să mă stăpînească pe mine, care am crescut aici în palat, și-am fost mîna dreaptă a împăratului, dar n-am ce face, trebuie să sufăr și acest necaz venit pe capul meu.

— Dar oare pînă cînd va să suferim? întrebară surorile odată.

— Pînă cînd va vrea Dumnezeu, răspunse țiganca prefăcută.

— Pînă cînd vrem noi! zise sora cea mai mare.

— Bine zici, soră, zise sora cea mijlocie, să ne mîntuim de ea.

— Dacă e așa, zise țiganca, și eu vă voi fi soață întru năzuință de a ne scăpa de ea, și apoi lăsați tot lucrul pe mine, că voi face ce voi ști.

— Bine va fi! răspunseră cele două surori; își deteră mîinile și plecară voioase, că totuși în urmă se vor putea mîntui de ea, văzînd-o sub picioarele lor.

Vremea nașterii împărătesei se apropia. Împărăteasa avea să sufere destule, atît durerile de naștere, care se prevedeau a fi după cum făgăduise, cît și clevetirile, ce auzea că merg în urechile împăratului, de la țigancă, că n-ar fi în stare să-și îndeplinească făgăduința, și alte multe născociri, pe care împăratul le aducea aminte, și așa îi amăra zilele vieții. Împărăteasa tăcea așteptînd timpul în care va curma bănuielile aduse asupra ei, arătînd adevărul.

Dar orînduiala dumnezeiască dete că împăratul să se pună în fruntea oastei sale și să se ducă la hotarele împărăției, de unde primise veste că un dușman a venit, prădînd și arzînd tot și legînd oameni spre a-i duce în robie.

Cu inima înfrîntă, căci se despărțea de nevasta lui în timpul în care văzîndu-și dorința împlinită, să se poată bucura, supărat căci dușmanul i-a călcat hotarele, a trebuit să plece cu lacrămile în ochi.

Lăsă dar toată curtea împărătească în jale, numai țiganca și cele două surori se veseleau, căci își vedeau ținta lor mai ca împlinită, nădăjduind că în timpul în care împăratul nu e acasă, vor putea face ceva cu împărăteasa.

Timpul nașterei sosi, iar țiganca cu surorile, prin lingușiri, izbutiră a da unele îndrumări, ce avea să țină împărăteasa, cînd va naște. Împărăteasa le crezu și rugă pe țigancă să-i fie moașă. Atunci țiganca o îndemnă să se suie în pod cînd va veni clipita, iar ea ca moașă va sta pe scară cu un ciur în mînă, sprijinind feții ce vor să se nască.

Cum o întețiră durerile, împărăteasa se sui în gura podului, iar țiganca ca moașă și cele două surori ajutătoare rămaseră la scară, sora cea mai mare cu doi cățeluși în șurț.

Născu întîiaș dată un băiat mai frumos ca razele soarelui și strălucea în ciurul în care căzuse ca un luceafăr. Țiganca nemiloasă, înainte de a plînge copilul, îl dete surorilor să-l pună deoparte și să aducă un cățel pe care i-l puse în ciur. Împărăteasa nu văzu nimic.

Între dureri născu și al doilea copil, o fată, ce era frumoasă ca și razele soarelui, cu păr galbin, gîndeai că sînt fire de aur. Surorile și pe aceasta o puseră lîngă fecior, și mai puseră un cățel în ciurul pe care îl ținea țiganca.

După ce a născut împărăteasa, a fost luată din pod, dusă în casă și așezată în pat, mai tîrziu după ce și-a venit în fire, a cerut să-și vază copiii, să-i îmbrățișeze cu drag ca o mamă, atunci țiganca a adus înfășați cei doi căței.

Cu mirare întrebă împărăteasa, ce sînt aceia, iar cînd i-a spus țiganca că sînt feții pe care i-a născut, atunci pricepu mișelia țigăncii.

— Pentru ce aduci acești doi căței?

— Aceștia îți sînt copiii ce i-ai născut!

Împărăteasa voi să zică ceva, dar nu putu de amărăciunea ce-i veni, se puse deci cu fața în jos și începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în piept și smulgîndu-și părul de supărare.

I se părea că vede pe împăratul venind și cum o ar bate și în urmă o va omorî. De moarte nu-i era frică, ci îi era rușine de lume, știa că ea și-a ținut cuvîntul, dar țiganca o a înșelat; îi veni în minte traiul cel liniștit de acasă; îi păru rău de ce a făcut, dar toate erau tîrziu.

Așteptă cu neastîmpăr ce va să fie cu ea, așteptă pe împăratul cu temere, se rugă lui Dumnezeu să o scape de necazul acesta și trimise după surorile ei să o mai mîngîie.

În zadar își așteptă surorile, căci ele nu veniră, ceea ce îi mai mări necazul și supărarea: acum știa că și surorile ei sînt amestecate în lucrurile țigancei; acum așteptă pe împăratul să vină cît de iute s-o scape de lumea aceasta vicleană.

Se văita și striga:

— Oh! Doamne, așa de tare am păcătuit, de mă pedepsești atît de aspru; iartă-mă de ce am făcut, vai săraca de mine, amărîta de mine! ce va fi cu mine?!

Surorile cu țiganca suciră capul la copii și îi duse în fundul grădinei, îngropîndu-i în gunoi.

La trei zile veni vestea că împăratul a biruit pe dușman și are să vină cît de iute.

O parte din slujitorii și din poporenii orașului se bucura, iar altă parte se întrista, părîndu-le rău de împărăteasă, căci o știau cît de bună este la inimă.

În cele din urmă ziua sosi. Împăratul intră în oraș și abia așteptă să-și vază dorința împlinită, întrebă pe curteni, că născut-a împărăteasa?

Curtenii îi răspundeau că da.

Intră în casă unde zăcea împărăteasa și zise către țigancă:

— Unde-mi sînt copiii?

Țiganca dezveli atunci cățeii și arătîndu-i, zise:

— Iată, împărate, ce ți-a născut împărăteasa.

Împăratul făcu un pas înapoi, se lovi cu palma peste frunte, se uită la împărăteasa cu mîinile și zise:

— Ce sînt aceștia? Sînt eu cîne?

— Ba ferească Dumnezeu, răspunse țiganca, împăratul nostru nu poate fi cîne!

— Aruncați de aici spurcații aceștia, iar pe mama lor duceți-o dinaintea mea, să n-o mai văd, porunci împăratul.

Țiganca așa făcu, cățeii îi duse afară, pe împărăteasă o îngropă pînă la brîu în groapa din bucătărie, unde aruncau rămășițele mîncărei, și zise:

— Din pulbere ai ieșit, și tot în gunoi vei rămînea.

Împărăteasa își aruncă ochii în jos și începu a plînge cu amar și a suspina părîndu-i rău că n-a poruncit împăratul s-o ucidă, și să scape de țigancă, dar totuși nădăjduia că doară, doară va ieși la lumină mișelia țigancei și nevinovăția ei.

Țiganca ieșind afară pe ușe, zise de auzi împărăteasa:

— De acum iar am să fiu iubită împăratului.

Din locul unde au fost îngropați copiii cei adevărați, a doua zi răsăriră doi peri, iar la a șaptea zi perii au fost mari, înalți și rămuroși și plini de pere frumoase, galbene ca aurul și străluceau ca soarele.

Cînd se ducea împăratul pe acolo, ramurile perilor se plecau în jos, cătră împăratul, ca și cînd l-ar îmbia să-și culeagă, iar cînd mergea țiganca sau surorile mai mari atunci ramurile se ridicau și le loveau peste ochi.

Împăratul văzînd aceasta zise:

— Oare de unde au răsărit perii aceștia aici, și pentru ce mie mi se pleacă, iar vouă, nu, ba încă vă și lovesc?

— Acesta trebuie să fie o boscoană mare, zise țiganca, ai grije, împărate, să nu dai de rău și de nu vei tăia acești doi peri, să faci două paturi în casă, să știi că nu mai mănînc pîine și sare cu tine.

Împăratul nu avu ce face, se plecă țigancei, tăie perii cu mîna lui și porunci că încă azi să facă din aceia două paturi frumoase în casa sa de durmit.

Cînd veni seara, paturile și fură gata, în unul se culcă împăratul, iar în celălalt țiganca.

Noaptea scîndurile din patul unde dormea țiganca ziseră:

— Greu îți este, soră?

— Ba, frate, mie nu-mi e greu, că pe mine doarme împăratul, tatăl nostru. Dar ție greu îți e?

— Mie mi-e tare greu, că pe mine doarme netrebnica de țigancă.

Și începu patul a se mișca mereu, încît țiganca nu putu dormi de felul felului.

— Împărate, ți-am spus că trebuie să fie ceva boscoane, dar de nu vei tăia paturile și să le bagi în foc să știi că nu mai mănînc pîine și sare cu tine.

Împăratul iar n-avu ce face, se supuse vorbei țigancei, tăie paturile cu mîinile lui și le băgă în foc. Țigancei îi fu frică să nu se născocească ceva din scînteile focului, deci puse la două hornuri, unde era foc, două servitoare cu două mături poruncindu-le să nu lase nici o scînteie să scape afară din horn.

În zadar fu însă truda țigancei, căci de la o servitoare scăpă o schinteie, de la cealaltă altă schinteie și se duseră în grădina împăratului, unde erau florile împărătesei.

În cealaltă zi din schinteile cele două s-au făcut doi mielușei cu lîna de aur și coarne de argint.

Cînd i-a văzut împăratul tare s-a minunat, dar mai tare atunci cînd văzu că mieii se apropie de el și îi sărută mîna și îl mîngîie frecîndu-se cu lîna cea frumoasă și moale de hainele împăratului.

Împăratul n-a mai știut ce să facă de bucurie, și a strigat pe țigancă să vină să-i arete ceva.

Cum veni țiganca, mieii se luară după ea cu coarnele.

Țiganca o luă la fugă și nu se opri pînă în casă.

Împăratul rîzînd o urmă, dar nici nu intră de tot în casă și țiganca cu o gură mare începu:

— Împărate, să știi că este ceva boscoană făcută și crede-mă că o să fie rău de nu vei tăia mieii aceia!

— Iar mă faci să tai niște miei așa de frumoși!

— De nu-i vei tăia, să știi că nu mai mănînci pîne și sare cu mine!

Împăratul tăie mieii cu mînile lui, iar țiganca după ce puse pieile în pod, porunci ca din carne să se facă mîncare, iar mațele le trimise la rîu cu două servitoare, lăsîndu-le aspru, că în spălat să fie cu grijă să nu scape nici un fir pe rîu.

O servitoare, cînd spălă, scăpă un fir de maț și zise către cealaltă:

— Tu, eu scăpai un fir de maț.

— Și eu scăpai ține-te și nu-l lăsa, acuma e pe la tine. Cea din vale nici nu umblă să prindă mațul, ca să fie și cealaltă greșită cu lucrul, și dacă va fi ea pedepsită, să fie și cealaltă.

După ce au spălat mațele, s-au dus acasă.

Din cele două fire de mațe s-au făcut, aici la marginea rîului, doi copii, o fată și un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi.

Amîndoi aveau păr de aur și pielea frumoasă de gîndeai că sînt îngeri.

Cum se jucau băieții pe țărmure, soarele, trecînd i-a văzut și a stat în loc de s-a mirat de frumusețea lor. Le-a aruncat două rînduri de vestminte, în care copiii s-au îmbrăcat. Feciorașului i-a mai aruncat o fluieră, care cum o văzu, se puse și cîntă din ea.

Copilul cînta, iar sora-sa juca; așa de frumos își petreceau, încît soarele a stat în calea sa trei zile și trei nopți, și-ar fi stat mai mult, dacă n-ar fi trimes Dumnezeu după el să grăbească, căci oamenii și vitele mureau pe cîmp de ostenite, și așa și era, căci oamenii lucrau necontenit în vreme bună, tot așteptînd că doară ba acum, ba acum se face seară, dar nu s-a mai făcut pînă la trei zile, cînd oamenii și vitele cădeau de osteniți, vițeii mureau de foame, caii au picat din ham și pămîntul crăpase tot de arșița soarelui.

Pînă seara se tot jucară copiii, iar după ce se îmbeznase cam bine, plecară pe cale, vrînd să se bage undeva să doarmă pe noapte. Fiind întunerec la toți în casă, nu se băgară, ci merseră mai departe, pînă ce deteră de o casă în care văzură lumină și acolo intrară.

— Bună seara să dea Dumnezeu! ziseră copiii.

— Să creșteți mari! zise o babă de lîngă cuptor.

Acea casă era a unui bătrîn și-a unei bătrîne, care n-aveau copii și pentru aceea erau foarte supărați, căci aveau moșie destulă și nu era cui să rămînă.

Abia îi putură vedea bătrînii pe copii, se rîvniră de frumusețea lor, îi întrebară de unde sînt? Dar copiii au zis că încă nu știu de unde sînt, pînă ce vor crește mai mărișori, și se roagă de adăpost peste noapte.

Bucuros se învoiră bătrînii și îi opriră aici, le deteră ceva de mîncare și după aceea bătrîna se culcă cu ei în pat. Copiii dormiră bine, căci erau osteniți de jocul cel mult.

Dacă adormiră copiii, baba grăi:

— Ce copii frumoși, ai cui trebuie oare să fie aceștia? Cum îi lasă cineva să umble noaptea pe ulițe? Nemiloși părinți trebuie să aibă!

— Eu gîndesc că aceștia n-au părinți, și așa și trebuie să fie, căci de-ar avea părinți nu cred că așa copii frumoși să-i arunce în ulițe pe la casele oamenilor!

— A bună seamă așa e. Haid’ să-i luăm noi copiii de suflet, căci avem mulțămită lui Dumnezeu, din ce să-i ținem și alți copii n-avem și nici nu vom avea, căci sîntem bătrîni, să ne moștenească ei moșiile noastre.

— Și eu m-am gîndit la asta, dar așa să nu știe nimeni, căci de va ști, i-ar lua de la noi, mulți ar zice că sînt ai lor.

Dimineața cînd se sculară le dete baba de mîncare, și le spuse că rămînă aici, că vor avea ce să mănînce, și să nu mai umble a cere, că ea le va fi lor mamă și bătrînul tată.

Copiii le mulțămiră de astă dăruire, iar baba cu bătrînul îi luară în brațe și îi sărutau cu foc de dragoste părintească, așa că în zilele de la început tot în brațe erau.

Copiii creșteau într-un an ca în nouă, și se înfrumoșeau, și cu cît creșteau se făceau mai mîndri și mai drăgălași, încît ca ei nu erau sub soare, nici seamăn în lumea mare; toți cîți îi vedeau se mirau de frumusețea lor.

Copilul tot cînta din fluieră, iar fata însoțea versurile de pe fluieră cu gura. Așa își petreceau ei toată ziulița, căci bătrînii de dragul lor, nici nu-i puneau la lucru. Avînd bătrînii acești copii, pe cari îi iubeau din adîncul inimii lor, uitară toate necazurile și numai se pomeniră că copiii sînt de șaisprezece ani; cum să nu? căci din ziua în care i-au primit, n-au mai știut de vreun necaz ori supărare, ci avîndu-i dragi, erau tot cu voie bună.

De multe ori zicea bătrînul să cînte copilul cu fluiera și în casă, și atunci era o adevărată veselie de casă.

Se întîmplă odată, că bătrînii au dat clacă în tors, la care a venit și o servitoare de la împăratul. În aceea clacă erau fete, dar și feciori. Fetele au venit să toarcă, iar feciorii să le mai facă de rîs. Pe servitoarea împăratului țiganca o a fost trimes, căci în toate strînsăturile trimetea țiganca pe cîte cineva.

Copilul începu a cînta cu fluiera, iar ceilalți jucau. Toți s-au mirat de frumusețea și istețimea acelor doi frați: a fetei în joc și a copilului în fluierat.

Cînd s-au fost ostenit de joc, bătrînul a zis că fiecare fecior să spuie cîte o poveste, ca ceilalți să nu adoarmă. Au și zis toți, dar cînd a ajuns rîndul pe copilul bătrînului, acela a zis că nu știe.

— Ori și cum să fie, adauseră ceilalți.

— Că nu știe, răspunse bătrînul, el săracul n-a fost nicăiri să învețe povești.

— Ori și ce poveste numai să zică ceva, ziseră ceilalți.

Atunci el începu:

— Au fost odată trei fete, care culegeau cînepă… și-și spuse povestea sa și a surorei sale, prin cîte au trecut, care dumneavoastră le auzirăți, și spuse, pînă s-au băgat la bătrînul în casă, și bătrînul i-a primit copii de suflet, iar în urmă gătă așa:

— Și au rămas acei copii la bătrînul, și-au crescut mari și de n-au murit și azi trăiesc.

Nimeni n-a știut ce însemnează povestea aceea, nici că despre ei sună, numai servitoarea împăratului îndată se arse, căci a fost cam înțeles ceva despre căței și copiii frumoși îngropați, iar întîmplările cu perii și cu berbecii din curtea împărătească îi erau cunoscute.

Cînd s-a gătat claca, servitoarea abia aștepta să poată merge acasă, să-i spună țigancei ce a auzit.

Țiganca la început nu vru să creadă, ci întrebă cu de-amănuntul: despre părul lor, făptura lor, și că seamănă cu împărăteasa de demult, iar răspunsurile servitoarei o încredințară că, zău, copiii trăiesc.

Friptă ca de un fier ars, se duse la celelalte surori, le spuse ce-a auzit de la servitoare și zise:

— Sîntem ale naibii, copiii de atuncea n-au murit și acum sînt feciori mari!

— Ba la dracu! răspunseră surorile, lovindu-se cu pumnii în piept, cum poate să fie una ca asta căci i-am omorît?!

— Cum i-ați omorît, cum nu, destul că trăiesc, și acum trebuie să ne chibzuim cum să-i pierdem în aievea?

— Orișicum, trebuie să-i pierdem, răspunseră surorile, căci de nu, sîntem noi pierdute.

— Lăsați numai pe mine, că n-ajung ei să ne pierdem noi ce am cîștigat cu multă trudă, răspunse țiganca, nici două săptămîni nu vor trece și va muri băiatul, iar după băiat de supărare va muri și fata.

— Și vei fi în stare? întrebară surorile.

— Mai bine nu trăiesc! răspunse țiganca.

— Tot acolo va rămînea dînsa! răcniră surorile.

„Oare ce să fac? – se întrebă țiganca rămînînd singură. I-aș chema aici să-i ucid cu mîna mea, nu-i bine căci atunci toată lumea va ști că eu i-am omorît. L-aș face pe împăratul să-i omoare, atunci îi va cunoaște, căci vor semăna cu mama lor. Dar acum știu eu ce voi face. Îmi voi cere iertare de la împăratul pentru vreo cîteva zile și mă voi băga servitoare la acea casă, unde sînt copiii, și acolo îi voi otrăvi”.

Ursita însă a ursit altmintrelea.

Odată, mergînd copiii la biserică, ceea ce făceau ei în toată dumineca, s-au întîlnit pe uliță cu o muiere bătrînă, care cerșea de la trecători, și ceru și de la ei.

Copilul atunci zise:

— Mămucă, dar ce să-ți dăm, vezi bine că și noi sîntem săraci, n-avem în lume pe nimeni, nici taică, nici maică, așadar de unde să te miluim.

— Dar, drăguții mei, așa copii frumoși cum sînteți, să n-aveți părinți, poate că au murit?

— Ba nu, dar nu i-am pomenit de felul felului.

— Dar dați-mi ceva cît de puțin, să vă dau cu norocul, să văd unde vă sînt părinții?

Atunci copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei:

— Na, mămucă, bumbul acesta; prețuiește un sfanț, fă ce-i vrea cu el.

Se puse baba cerșetoare și dete cu norocul copiilor, se miră de ceea ce văzu și zise:

— Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat, muma voastră e la curtea împărătească îngropată în cuhnă și servitoarele aruncă lăturile pe ea.

— Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești, răspunse fata.

— Ba pe Dumnezeu meu! răspunse baba, haideți cu mine în ulița de lîngă biserica împărătească, că vom aștepta pe împăratul, și voi face să vorbiți cu el.

Și merseră copiii după baba cerșetoare, și nu mult trebuiră să aștepte, căci și văzură pe împăratul venind.

Îi învăță baba să-și ia pălăriile din cap și să stea lîngă împăratul, cînd va cere ea milă.

Cînd ajunse pe aici, împăratul la rugarea babei cerșetoare se opri și întrebă:

— Ai cui sînt copiii aceștia așa frumoși? și oftă amar, căci își aduse aminte de făgăduința nevestei sale, se mira de frumuseța lor și adie pre copil pe cap.

— Sînt din lume, înălțate împărate, răspunse baba, și dînd cu norocul aflai că sînt copii de neam mare.

— Dar unde merg? întrebă iar împăratul.

— Merg în lume să-și caute părinții.

Atunci se arse împăratul, că pot să fie copiii lui, dar nefiind el acasă pe vremea cînd a născut împărăteasa, cine știe ce s-a întîmplat cu ei.

Nici nu se băgă împăratul în biserică, ci uitîndu-se mult timp la ei, văzu că frumuseța lor seamănă cu a împărătesei de demult, iar părul lor e cum a fost făgăduit fata în cînepă mai nainte, și după aceea lui, cînd a luat-o de împărăteasă.

Se întoarse cu copiii acasă. Țiganca nu era acasă, căci era la bătrînul și la baba, la care au fost șezut copiii, dar văzînd că copiii sînt duși la biserică, mai zăbovi puțin, dorind să-i vază.

Ajungînd împăratul în chilia lui, întrebă pe copii, de unde sînt? unde le-au fost părinții? unde merg?

Copilul atunci zise:

— Înălțate împărate! au fost odată trei fete în cîmp culegînd cînepă, în acel cîmp împăratul de acolo făcea mustră cu cătanele… și așa a spus toată povestea lor, și o sfîrși așa: Și i-a chemat împăratul pe copii în curțile sale și i-a întrebat de unde sînt și unde merg?

Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte, după aceea îi luă de mînă, îi duse în cuhnă, să vază cunoscu-și ei pe mama lor.

Cînd ajunseră în cuhnă, muma copiilor, adecă împărăteasa era în picioare. Cum o văzură copiii strigară:

— Iată mama noastră, iată mama noastră!

Împăratul căzu în genunchi înaintea ei, și o rugă de iertare, sărutîndu-i mînile; dar ea se aplecă după el și îl ridică, îl sărută cu dor, și zise:

— Împărate! am știut că dreptatea trebuie să învingă, pentru aceea am suferit, dar acum mă crezi.

Atunci se îmbrățișară toți patru: împăratul, împărăteasa și cei doi copii și plînseră de bucurie.

Împăratul întrebă pe împărăteasă:

— Ce să fac cu găzdoaia și cu surorile tale?

— Lasă-le, împărate, să trăiască, că cine îți va ținea curtea?

— Ba să moară! răspunse împăratul.

Porunci împăratul să le aducă pe toate trei înaintea lui.

Chiar atunci venea țiganca, și cum văzu ce s-a întîmplat se puse în genunchi înaintea împărătesei și zise:

— Iacă eu cea mai ticăloasă, că am ascultat de surorile împărătesei; iertare! iertare!

Aduseră și pe cele două surori, și și ele căzură în genunchi, și se rugară de iertare punînd vina pe țigancă.

Văzu împăratul ce plătesc; porunci dar servitorilor să le lege de codițele a trei cai neînvățați, că aceștia să le poarte după placul lor.

Așa și făcură servitorii. Caii o luară la fugă și tot mici fărîmi le făcură, încît nu se cunoșteau unde au rămas prin praf, numai cîte un os se vedea din ele.

Iar împăratul și-a dus apoi împărăteasa sus în curțile unde au fost șezut, a îmbrăcat-o în haine frumoase, și pe copii iarăși: au făcut apoi un ospăț mare, au tăiat la laviți, scaune și troci, și au adus apă cu ciurul și mîncau cu fusele.

Dintre toți cea mai sfătoasă a fost baba cerșetoare, căci ea a fost chemată la petrecere. Eu încă am fost pe acolo și-am văzut, căci de n-aș fi văzut, n-aș ști povesti.

Cînd de acolo am plecat,
Pre un cal am încălecat,
Și povestea o-am gătat,
Căci acolo o-am uitat.




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.