Prințul fericit de Oscar Wilde

Sus de tot, deasupra orasului, pe o coloana foarte inalta, era asezata statuia Printului Fericit. Era acoperita7 intru totul cu foite subtiri de aur, in loc de ochi avea doua stralucitoare safire, iar un mare rubin rosiatic ii impodobea manerul sabiei.

Printul Fericit era foarte admirat de oameni. „Este la fel de frumos precum un paun”, a spus odata unul din consilierii orasului, care isi dorea sa capete reputatia de a avea gust artistic; „dar nu la fel de folositor”, a adaugat el, temandu-se ca nu cumva locuitorii orasului sa il considere lipsit de simt practic, un lucru pe care de altfel il avea din plin.

„De ce nu poti fi la fel ca si Printul Fericit?”, si-a intrebat odata o mama indurerata micul baiat ce plangea pentru ca nu i se putea darui luna. „Printul fericit nu plange plange niciodata pentru nimic din ce si-ar dori”, a mai spus ea.

„Sunt multumit ca mai exista pe lume cineva care poate fi fericit”, a zis intr-o alta imprejurare un om incarcat de dezamagiri in vreme ce privea minunata statuie.

„Arata exact ca un inger”, au spus copii orfani, atunci cand ieseau din biserica, investmantati in mantiile lor stacojii si sortuletele lor curate ca neaua.

„De unde stiti asta?”, i-a intrebat profesorul de matematica, „nu ati vazut niciodata vreun inger”.

„Ba am vazut, in visele noastre”, i-au raspuns copii, iar profesorul de matematica s-a incruntat si s-a uitat sever la ei, pentru ca nu ii placeau copiii care visau.

Intr-o noapte, a zburat peste oras o mica randunica. Prietenii ei plecasera deja in Egipt, cu sase saptamani mai inainte, dar ea ramasese in urma, pentru ca se indragostise de cea mai frumoasa trestie. O intalnise la inceputul primaverii, atunci cand zbura deasupra raului dupa o mare molie galbena, si fusese atat de mult atrasa de trupul zvelt al trestiei incat se oprise sa vorbeasca cu ea.

„As putea oare sa te iubesc?”, a spus randunica, careia ii placea sa spuna lucrurilor pe nume, iar trestia a facut o plecaciune in fata ei. Asa s-a facut ca randunica a zburat apoi in jurul ei, atingand apa cu aripile ei, dand nastere unor mici valuri argintii. In acest fel, randunica ii facea curte trestiei, un lucru care a durat intreaga vara.

„Este o poveste de dragoste ridicola”, au spus celelalte randunele, „aceasta trestie nu are bani, si are prea multe rude”, un fapt cat se poate de adevarat pentru ca malurile raului era plin de astfel de trestii. Dupa aceea, odata cu venirea toamnei, randunele au plecat.

Ramasa singura, randunica a inceput sa se plictiseasca de iubita ei trestie. „Nu stie sa faca conversatie”, si-a zis ea, „si ma tem ca este prea cocheta, pentru ca mereu flirteaza cu vantul”. Intr-adevar, ori de cate ori batea vantul, trestia se apleca dupa el cu cele mai gratioase miscari vazute vreodata. „Sunt de acord ca este statornica”, a continuat randunica, „dar mie imi place sa calatoresc, asa ca sotioarei mele ar trebui sa ii placa la fel de mult calatoriile”.

„Vrei sa vii cu mine?”, i-a spus in cele din urma randunica trestiei. Trestia insa a dat din cap intr-o parte si in cealalta, intrucat era foarte atasata de casa ei.

„Ti-ai batut joc de mine”, a strigat atunci randunica. „Din cauza ta nu am ajuns la piramide. La revedere!”, si a zburat fara sa se mai uite inapoi.

Dupa ce a zburat o zi intreaga, randunica a ajuns in oras. „Unde as putea sa stau?”, s-a intrebat ea. „Sper ca orasul s-a pregatit pentru venirea mea”.

Chiar atunci, a zarit statuia de pe inalta coloana. „Voi sta aici”, a decis ea, „este un loc bun, cu o multime de aer proaspat”, si a aterizat chiar la picioarele Printului fericit.

„Hei, am un dormitor din aur”, si-a spus in sinea ei in vreme ce se uita in jur, si s-a pregatit de culcare. Chiar atunci insa cand si-a pus capsorul sub aripa, o mare picatura de apa a cazut peste ea. „Ce lucru ciudat!”, a strigat randunica, „nu este nici un nor pe cer, stelele stralucesc cat se poate de tare, si totusi ploua. Clima din nordul Europei este cu adevarat jalnica. Trestiei ii placea ploaia, dar acest lucru era singurul ei egoism”.

A cazut, apoi, inca o picatura.

„Statuia asta nu ma poate adaposti de ploaie?” a zis randunica. „Mai bine imi gasesc un hoceag bun”, si s-a decis sa plece de acolo.

Inainte insa de a-si deschide aripile, a picat un al treilea strop, ea s-a uitat in sus si a vazut, ah, oare ce o fi vazut?

Ochii Printului fericit erau plin de lacrimi, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii sai de aur. Fata sa era atat de frumoasa sub lumina lunii incat mica randunica s-a simtit cuprinsa de mila.

„Cine esti tu?”, a intrebat ea.

„Eu sunt Printul fericit”.

„Atunci de ce plangi?”, l-a intrebat randunica, „aproape ca m-ai udat leoarca”.

„Atunci cand am fost in viata si am avut o inima de om”, a raspuns statuia, „nu am stiut ce sunt lacrimile, pentru ca am trait in palatul din Sans-Souci, unde tristetea nu avea voie sa intre. In timpul zilei ma jucam cu tovarasii mei in gradina, iar seara conduceam dansul din marele hol al palatului. Imprejurul gradinii era un zid foarte inalt, dar nu mi-a pasat niciodata de ce se afla dincolo de el, intrucat tot ce ma incojura era atat de frumos. Curtenii mei ma numeau Printul fericit, si eram cu adevarat fericit, daca placerea inseamna fericire. In acest fel am trait, si asa am si murit. Iar acum , cand sunt mort, mi-au ridicat o statuie atat de inalta incat pot zari toata uratenia si saracia din orasul meu, si, desi inima mea este facuta din plumb, nu ma pot impiedica sa nu plang”.

„Cum, nu este facut cu totul din aur?”, a zis in sinea ei randunica. Era prea politicoasa pentru a face o astfel de remarca cu glas tare.

„Departe”, a spus printul cu o voce melodioasa, „departe de aici, pe o mica strada se afla o casa amarata. Una din ferestre este deschisa, si prin ea vad cum o femeie sta asezata la masa. Fata ei este slaba si obosita, si are niste maini rosii, aspre, intepate de ace, pentru ca este croitoreasa. Ea brodeaza florile suferintei pe o rochie de satin pentru cea mai frumoasa dintre domnisoarele de onoare ale reginei, ce o va purta la urmatorul bal al curtii regale. In coltul camerei, intr-un pat, baietasul ei zace bolnav. El are febra, si vrea sa manance portocale. Mama lui nu are insa ce sa-i dea decat apa din rau, si din aceasta pricina plange cu lacrimi amare. Randunica, randunica, mica randunica, nu ai vrea sa ii duci tu rubinul din manerul sabiei mele? Picioarele imi sunt prinse in acest piedestal si nu pot face nici o miscare”.

„Sunt asteptata in Egipt”, a zis randunica. „Prietenii mei zboara in susul si in josul Nilului, si stau de vorba cu marile flori de lotus. In curand, vor dormi in cavoul marelui Rege. Insusi Regele este acolo, intr-un sicriu pictat. El e infasurat in panza alba, si e imbalsamat cu mirodenii. In jurul gatului are un lant din jad verde deschis, iar maini-le-i sunt asemeni unor frunze uscate”.

„Randunica, randunica, m4ica randunica”, i-a spus Printul, „Nu vrei sa mai stai pentru mine inca o noapte si sa fii mesagera mea?” Baiatului ii este atat de sete, iar mama lui e atat de trista”.

„Nu imi plac baietii”, a raspuns randunica, „vara trecuta, cand locuiam in preajma raului, erau acolo doi baieti obraznici, fii morarului, care mereu aruncau cu pietre in mine. Nu m-au nimerit niciodata, desigur; noi, randunele zburam mult prea bine ca sa ni se intample asa ceva, si, in fara de asta, provin dintr-o familie vestita pentru agilitatea ei; cu toate astea, era o dovada de totala lipsa de respect”.

Printul fericit arata insa atat de trist incat micii randunici ii era mila de el. „Este foarte rece aici”, a zis ea, „insa voi ramane inca o noapte si voi mesagera ta”.

“Multumesc, mica randunica”, i-a spus Printul.

Asa s-a facut ca randunica a smuls rubinul de pe sabia printului si a zburat cu el in cioc deasupra acoperisurilor orasului. A trecut de turnul catedralei, pe care erau sculptati ingeri din marmura. A depasit palatul, si a auzit sunetele muzicii de dans.  O fata frumoasa a iesit chiar atunci pe balcon impreuna cu iubitul ei. “Ce minunate sunt stelele”, i-a zis el fetei, “si ce minunata este puterea dragostei!” “Sper ca rochia mea va fi gata la timp pentru marele bal”, i-a raspuns ea, “ am comandat sa fie brodata cu florile pasiunii; dar cusatoareasa este asa de lenesa.”

Randunica a trecut de rau, si a vazut felinarele atarnand pe catargele vaselor. A mers dincolo de ghetou, si a zarit doi batrani evrei targuindu-se si cantarind bani in balante de cupru. In cele din urma, a ajuns la casa saracacioasa si s-a uitat inauntru. Baiatul se zvarcolea cuprins de febra in patul sau, iar mama atipise, intr-atat era de obosita. Pasarea s-a strecurat in casa si a asezat marele rubin pe masa, langa degetarul femeii. Apoi, a zburat in jurul patului, racorind fruntea baiatului cu aripile sale. „Ce racoare”, a zis baietelul, „incep sa ma simt mai bine”, si s-a scufundat intr-un somn placut.

Dupa aceea, randunica a zburat inapoi la Printul fericit, si i-a marturisit ce facuse. „Este ciudat”, a spus ea, „dar simt ca m-am incalzit, desi e atat de rece afara”.
„Asta pentru ca ai facut o fapta buna”, i-a raspuns printul. Micuta randunica a inceput sa se gandeasca la asta, si apoi a adormit. Ganditul o facea intotdeuna somnoroasa.

Atunci cand s-au ivit zorile, a zburat pana la rau si a facut o baie.

„Ce fenomen remarcabil,” a comentat un profesoor de ornitologie, in timp ce trecea pe pod. „O randunica ramasa iarna la noi!” Nu a pregetat, si a scris un lung articol pe acest subiect pentru un ziar local. Toata lumea l-a mentionat, desi continea o multime de cuvinte stiintifice foarte misterioase.

„In noaptea asta plec spre Egipt,” i-a comunicat randunica Printui, fiind cuprinsa de o mare bucurie la acest gand. A vizitat apoi monumentele publice, si a stat mult timp pe turla bisericii. Oriunde mergea, vrabiutele ciripeau, si isi spuneau una alteia, „Ce strain distins!”, iar pe randunica o inveselea foarte mult acest lucru.

Odata cu aparitia lunii pe cer, randunica a zburat inapoi la Printul fericit. „Ai vreun comision de transmis in Egipt?” l-a intrebat ea, „plec chiar acum!”

„Randunica, randunica, mica randunica”, i-a spus printul, „Nu ai vrea sa mai ramai putin cu mine?”

„Sunt asteptata in Egipt,” i-a raspuns ea. Maine, prietenii mei vor merge la cea de-a doua cascada de pe Nil. Raul merge printre trestii si, deasupra, pe un urias tron de granit, sta zeul Memnon. El priveste toata noaptea la stele, iar atunci cand rasare steaua diminetii, striga plin de fericire, iar apoi cade iarasi in tacere. La pranz, leii galbui vin la rau pentru a lua o gura de apa. Ochii lor stralucesc precum pietrele verzi de beril, iar ragetele lor acopera urletul cascadei.”

„Randunica, randunica, mica randunica”, i-a zis printul, „Nu departe de acest oras, vad un tanar locuind intr-un pod. El se apleaca asupra unei mese acoperite cu hartii, si intr-o glastra de langa el sunt cateva violete vestejite. Are parul castaniu si carliontat, buzele lui sunt la fel de rosii precum rodiile, si are niste ochi mari si visatori. El se straduieste sa termine o piesa pentru directorul teatrului, dar ii este prea frig pentru a mai putea sa scrie. Nu are foc in soba, iar foamea aproape ca il face sa lesine.

„Voi mai ramane cu tine numai o singura noapte,” i-a spus randunica, care avea cu adevarat o inima buna. „Sa ii duc un alt rubin?”

„Vai! Nu mai am nici un rubin,” i-a raspuns Printul. „Tot ce mi-a ramas sunt ochii mei. Ei sunt facuti din safire rare, aduse din India in urma cu o mie de ani. Smulge unul din ele si du-l la el. Il va putea vinde bijuterului, cumparandu-si dupa aceea mancare si lemne, si putand astfel sa isi termine piesa.”

„Draga Printule,” i-a spus randunica, „nu pot sa fac asa ceva,” si a inceput sa planga.

„Randunica, randunica, mica randunica”, i-a grait printul, „iti poruncesc sa faci asta.”

Asa s-a facut ca randunica a smuls unul din ochii Printului si a zburat cat a putut de repede in podul tanarului. Era destul de usor de intrat inauntru, pentru ca exista o gaura in tavan. Pe acolo a tasnit si a patruns in incapere. Tanarul statea cu capul ingropat in maini, si nu a auzit fluturatul aripilor randunicii, iar cand si-a inaltat ochii, a zarit frumosul safir stralucind langa violetele vestejite.

„Am inceput sa fiu apreciat,” a strigat el, „aceasta piatra trebuie sa fie din partea unui mare admirator de-al meu. Acum pot sa imi termin piesa,” a mai spus el, parand foarte, foarte fericit.

In urmatoarea zi, randunica a zburat pana in port. S-a asezat pe catargul unui mare vas si a privit marinarii ridicand pe punte, cu franghiile, niste lazi foarte mari. „Hei-hop!” strigau ei de fiecare data cand o lada ajungea sus. „Ma duc in Egipt” a strigat randunica, dar nimeni nu a auzit-o, si, atunci cand luna s-a inaltat pe cer, a revenit la Printul fericit.

„Am sosit sa imi iau ramas bun,” a exclamat ea.

„Randunica, randunica, mica randunica”, i-a zis printul, „Nu ai dori sa mai stai putin cu mine?”

„Este iarna,” i-a raspuns randunica, „iar recea zapada va veni curand. In Egipt, soarele incalzeste palmierii, si crocodilii stau lungiti in noroi, cotropiti de lene. Tovarasii mei isi cladesc cuiburile in templul lui Baalbec, iar porumbeii albi si roz se uita la ei, gangurind unul catre altul. Draga Printule, trebuie sa plec, dar nu te voi uita niciodata, iar la primavara viitoare iti voi aduce inapoi doua frumoase bijuterii in locul celor pe care le-ai daruit. Rubinul va fi mai rosu decat un rosiatic trandafir, iar safirul va fi la fel de albastru ca si marea.”

„In piata de aici, de jos, este o fetita ce vinde chibrituri. Si-a scapat chibriturile in santulcu apa, si s-a stricat toate. Tatal ei o va bate daca nu ii va aduce niste bani, iar ea plange din tot sufletul. Nu are nici ciorapi, nici ghete, iar capsorul ei este dezgolit. Smulge-mi celalalt ochi, si da-i-l ei, iar tatal ei nu o va mai bate.”

„Am sa mai stau cu tine inca o noapte,” i-a raspuns randunica, „dar nu pot sa te las si fara celalalt ochi. In acest fel, vei deveni orb.”

„Randunica, randunica, mica randunica”, i-a grait printul, „iti poruncesc sa faci asta.”

Randunica i-a smuls cu ciocul si al doilea ochi, si s-a repezit in zbor catre piata. A plutit deasupra fetitei cu chibrituri si i-a strecurat bijuteria in palma. „Ce frumoasa bucatica de sticla,” a strigat ea, incantata, si a fugit catre casa, bucuroasa.

Dupa aceea, randunica s-a intors la print. „Acum esti orb,” a spus ea, „asa ca trebuie sa raman langa tine pentru totdeuna.”

„Ba nu, randunico,” i-a zis bietul Print, „trebuie sa te duci in Egipt.”

„Voi ramane mereu cu tine,” a murmurat randunica, si a alunecat la picioarele Printului.

In urmatoarele zile, ea a stat pe umarul Printului, si i-a spus povestit despre lucrurile pe care le vazuse pe ciudate meleaguri pe unde colindase. I-a pomenit despre rosii ibisi, care stateau in siruri pe malurile Nilului, prinzand pesti aurii in ciocurile lor; despre sfinxul care este la fel de vechi precum lumea, care traieste in desert si stie totul; despre negutatorii care umbla agale pe camilele lor, si au margele de ambra in maini; despre regele muntilor lunii, care este la fel de negru ca abanosul si se roaga la un imens cristal; despre marele sarpe verde ce doarme intr-un palmier, si are la dispozitie 12 preoti pentru a-l hrani cu prajituri cu miere; despre pigmeii care navigheaza pe un mare lac pe frunze uriase si sunt mereu in razboi cu fluturii.
„Draga randunica,” i-a marturisit Printul, „imi povestesti niste lucruri nemaipomenite, dar ce este mai nemaipomenit decat suferinta barbatilor si femeilor. Nu exista nici o enigma mai mare decat saracia. Zboara peste orasul meu, mica randunica, si povesteste-mi ce vezi ca se intampla in el.”

Randunica a zburat deasupra marelui oras, si a vazut oamenii bogati huzurind in frumoasele lor case, in timp ce cersetorii asteptau la portile lor. A zburat peste ulite intunecoase, si a zarit fetele copiilor infometati uitandu-se in gol catre strazile fara lumina. Sub bolta unui pod, a putut vedea doi baietei ce se imbratisau incercand sa isi tina unul altuia de cald. „Ce foame ne este,”, ziceau ei. „Este interzis sa stati aici,” le-a strigat paznicul, si ei au plecat de acolo prin ploaie.

Apoi, randunica a zburat inapoi la Print si i-a povestit ce vazuse.

„Sunt acoperit cu un aur ales,” i-a spus Printul, „trebuie sa il scoti de pe mine, foita cu foita, si sa il dai celor saraci. Cei muritori cred intotdeuna ca aurul ii poate face fericiti.”

Randunica a smuls aurul cu ciocul foita dupa foita, pana cand Printul a aratat intunecat si cenusiu. Foita cu foita, ea a dus aurul cel ales oamenilor sarmani, iar fetele copiilor au devenit mai rosii, si au inceput a rade si a se juca in strada. „Acum avem paine” strigau ei.

Zapada a venit pana la urma, iar dupa ea a aparut inghetul. Strazile aratau ca si cum ar fi fost facute din argint, atat de tare straluceau. Lungi turturi, asemanatori unor pumnale din cristal, atarnau la stresinele caselor. Toata lumea se imbraca cu blanuri, iar baietii purtau fesuri rosii si sa dadeau pe gheata.

Sarmanei randunici ii era din ce in ce mai frig, dar nu il putea parasi pe Print, pentru ca il iubea prea mult. Ea aduna firimituri de pe langa usa brutarului atunci cand acesta nu era atent, si incerca sa se incalzeasca dand mereu din aripi.

In cele din urma, si-a dat insa seama ca era pe cale sa moara. A mai avut doar atata putere cat sa zboare pana pe umarul printului inca o data. „La revedere, draga Print!” a soptit ea, „ma lasi sa iti sarut mana?”

„Ce bine imi pare ca pleci in sfarsit in Egipt, micuta randunica,” i-a spus Printul, „ai stat prea mult aici. Poti sa ma saruti pe buze, pentru ca te iubesc.”

„Nu catre Egipt ma indrept,” i-a zis randunica, „ci spre casa mortii. Moartea este sora somnului, nu-i asa?”

Randunica l-a sarutat pe Print si a cazut moarta la picioarele lui.

In acea clipa, s-a auzit un pocnet ciudat inauntrul statuii, ca si cum ceva s-ar fi rupt. Ce se petrecuse de fapt era ca inima de plumb  Printului se crapase in doua. Era, cu adevarat, un ger ingrozitor!

Devreme, in dimineata urmatoarei zile, primarul a mers in piata de dedesuptul statuii, insotit de consilierii orasului. A ridicat ochii in sus, si a exclamat: „Vai de mine! Ce rau arata Printul fericit!”  „Ce rau arata Printul fericit!” au strigat consilierii orasului, care erau mereu de acord cu el, si au continuat sa se uite la statuie.

„Rubinul a cazut de pe manerul sabiei lui, ochii i-au disparut, si nu mai are nici un pic de aur pe el,” a remarcat primarul. „De fapt, arata nitel mai bine decat un cersetor!”

„Putin mai bine ca un cersetor,” au consimtit consilierii orasului.

„Iar la picioarele lui este o randunica moarta”, a continuat primarul. Trebuie sa dam o lege care sa interzica acestor pasari sa moara acolo.” Secretarul primarul si-a notat repede aceasta idee.

Dupa aceea, au dat jos de pe soclu statuia Printului fericit. „De vreme ce nu mai este frumoasa, nu ne mai e de nici un folos,” a declarat profesorul de arta de la universitate.

Apoi au topit statuia intr-un cuptor, iar primarul a intrunit pe fabricantii orasului pentru a hotari ce se va face cu metalul ramas. „Trebuie sa facem o alta statuie, desigur” a zis el, „si va fi chiar statuia mea.”

„Ba statuia mea,” a spus fiecare dintre consilierii orasului, si au inceput sa se certe ca chiorii. Ultima data cand am auzit de ei, nu terminasera inca cu cearta.

„Ce lucru ciudat!” a spus seful muncitorilor de la turnatorie. „Aceasta inima de plumb crapata nu s-a topit in cuptor. Trebuie sa o aruncam de aici.” Asa ca au azvarlit-o peste o gramada de gunoi unde se gasea si trupul mort al randunicii.

„Adu-mi cele mai valoroase doua lucruri din oras,” i-a poruncit Dumnezeu unuia din ingerii sai; iar ingerul i-a adus inima de plumb si pasarea moarta.

„Ai facut o alegere cum nu se poate mai potrivita,” i-a zis Dumnezeu, „pentru ca micuta pasare va canta pentru totdeuna in a mea gradina a paradisului, iar Printul Fericit ma va slavi mereu in orasul meu de aur.”




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.