Tugulea de Petre Ispirescu

A fost odată un moș și o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare și mălai, n-aveau legumă. Trăiau și ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trențăroși și nespălați, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteț decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Țugulea.

Ei se învecinau cu Zmeoaica pământului. Această zmeoaică era așa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le călca moșiile și le făcea fel de fel de neajunsuri.

La nașterea lui Țugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat să fie p-acolo și Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise și, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele și d-aia era el olog.

Din acestă pricină, și fiind și săraci, unchiașul cu mătușa și copiii lor ajunseră de râsul tuturor megiașilor din sat. De bietul Țugulea însă râdea și chiar frații lui.

După ce se mai măriră copiii, Țugulea zise într-o zi mă-sii, față cu frații săi:

– Mamă, am auzit că dumneata ai un frate bogat, care locuiește în alt sat. De ce nu te duci la dânsul să ceri o mârțoagă de iapă, pe care să ieșim și noi la vânat, că mi s-a urât clocind acasă pe vatră?

– Ia nu mai trăncăni și tu de acolo, Țugulea ologu, îi ziseră frații râzând, mai bine mama noastră să se ducă la unchiul să ceară pentru noi doi cai, căci noi suntem vrednici a încăleca și descăleca.

Țugulea înghiți rușinea, plecă capul în jos și tăcu.

Muma, tot mumă. Se duse la frate-său și ceru doi cai pentru frații cei mari și o iapă pentru Țugulea.

Frate-său îi dete bucuros, mai cu seamă de milă pentru Țugulea, ca să poată umbla și el.

Nu mai putură de bucurie frații când le aduse mă-sa caii.

Țugulea nu se putea mângâia pentru că era olog și nu știa cum să facă să se înzdrăvenească.

După câteva zile Țugulea zise că ar dori să meargă și el cu frații lui la vânătoare.

Râseră frații de el. Apoi daca se rugă și mă-sa de ei, îl luară și pe dânsul. Se gătiră și plecară. În pădure se mirau frații cum face Țugulea de nimerește așa de bine vânatul pe care punea el ochii. Nici o săgeată nu se ducea în vânt degeaba. Toate intrau în carne.

Trei zile și trei nopți zăboviră la vânătoare.

În a treia noapte, Țugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El ședea acolo, într-un colț, trist și mâhnit că nu putea umbla, să se bucure și el de frumusețile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele de pomi fâșâiau de adierea vântului și florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze și el. Atunci ridicând ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viața mai bine, decât să trăiască în așa ticăloșie.

Pe când se făcea că se roagă, deodată i se arătă dinainte o zână așa de frumoasă și de blândă, cum nu mai văzuse el în viața lui așa ființă. Și se făcea că-l întreabă, zicându-i:

– De ce te căinești băiețele și te amărăști?

– Cum nu m-aș căina și nu m-aș amârî, zână a frumusețelor, se făcea că zise el, iată sunt olog, și din această pricină am ajuns de batjocura tuturor băieților din sat.

– Lasă, dragul meu, nu mai plânge, că ei nu știu ce fac, se făcea că mai zise zâna. Tu ai să te tămăduiești și o să ajungi împărat.

– Nu-mi trebuie mie împărăție. Eu aș fi bun bucuros, numai să pot umbla. Dară asta n-o să se poată, căci, uite, parcă n-am vine în picioare.

– Ba o să se poată, se făcea că adaose zâna cu vorbă apăsată. Tu ai avut vine; dară ți le-a luat Zmeoaica pământului de când erai mic. Ține chimirașul ăsta. Când vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, dacă t-ei da de trei ori peste cap. Silește-te de-ți ia vinele de la zmeoaică.

Luă chimirașul; dară când ridică ochii și voi s-o întrebe cine era ea, de are milă de dânsul, ia pe zâna de unde nu e! Parcă intrase în pământ.

Iară el o dată se deșteptă. Se pomeni cu chimirașul în mână.

Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gândind să se facă o pasăre, și îndată se făcu. Se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc.

Cât p-aci să se piarză de bucurie, dară se stăpâni. Încinse chimirul pe piele ca să nu se vază și se feri d-a spune fraților ceva.

Pasămite, zâna aceea era ursitoarea lui cea bună.

După ce se făcu ziuă, se întoarseră cu frații lui la bordeiul lor, și aduseră mulțime de vânat.

Peste câteva zile plecară iară. Dând caii la pășune, frații cei mari ziseră lui Țugulea să păzească el caii, căci dânșii sunt obosiți.

Cum se culcară și adormiră.

Țugulea priponii caii, apoi, dându-se de trei ori peste cap, se făcu o albină și pleca înspre miazănoapte încotro ședea Zmeoaica pământului.

După ce ajunse acolo, zbârn! în sus, zbârn! în jos, intră în casa zmeoaicei și ascultă ce vorbea cu zmeii, ginerii săi, și cu zmeoaicele, fetele sale.

Între altele, auzi zicând zmeoaica bătrână:

– Ia vedeți, fetelor, mai șade vinele alea ale lui Țugulea în cutia în care le-am așezat eu după sobă?

– Mai șade, răspunse zmeoaica cea mică, azi le-am văzut, nu mai departe.

– Iaca, voi o să vă duceți la casele voastre, zise bătrâna cea zbârcită; să știți, să vă temeți de Țugulea ăsta, afurisitul; căci și mie mi-e frică de dânsul, măcar că i-am luat vinele.

Tot de la dânsele mai auzi Țugulea că peste câteva zile are să se facă nunta zmeoaicei celei mici, și pentru veseliile de nuntă trebuindu-le vânat, zgripsoroaica scofâlcită împărți pe fiecare din gineri pe unde să vâneze.

Îi fu destul pentru astă dată că auzise și atât.

Când se întoarse la frații săi, începuse a intra alba în sat.

– Sculați, fraților, le zise el, că iată ne-a luat ziua de pe urmă.

– De ce ne-ai lăsat să dormim atât de mult? îi ziseră frații, dojenindu-l.

El tăcu din gură.

Se sculară ei și plecară după vânat, apoi se întoarseră acasă.

Țugulea acum se culca afară în toate nopțile, și tot plănuia cum să facă să-și ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaică, fără să știe cineva, și pândea vreme cu prilej când să-i vie bine să-și ia vinele.

Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămara unde era cutia cu vinele, pe când zmeoaica nu era acasă; aci daca intră se făcu om, luă vinele din cutie și le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parcă fusese acolo de când lumea. Se făcu iară muscă și plecă acasă.

A doua zi, noaptea, trebuia să meargă zmeii la vânat pentru nuntă.

Țugulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. Când se apropie de el, calul zmeului începu a sforăi; dară zmeul îi zise:

– De! cal de paraleu, că doară nu va fi adus cioara osciorul și vântul perișorul lui Țugulea pe aici, căci vinele lui sunt la soacră-mea după sobă.

– De unde știi tu așa bine? îi zise Țugulea. Dă-te jos să ne vedem și să ne luptăm.

Zmeul, cum îl văzu, îngheță sângele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Țugulea cum aduse buzduganul său și lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul si armele și plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu și lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic.

După ce se întâlni cu zmeul cel mic, se luă la luptă și cu dânsul. Se bătură întâi în buzdugane, buzduganele se sfărâmară; se luptară cu sulițele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frânse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară și, înfrângând pe zmeu, îi tăie și lui capul. Îi luă și lui armele și calul și plecă acasă cu dânsele.

Când ajunse se crăpa de ziuă; legă caii și puse bine armele zmeilor.

Apoi sculă pe frați să meargă la vânat. Când văzură frații caii se minunară. îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicând că nu știe.

Încălecară frații pe caii zmeilor și porniră. Țugulea însă încălecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vânjos.

Zmeoaica, văzând că întârzie ginerii, zise fiicelor sale:

– Asta nu e lucru curat. Ia vedeți vinele lui Țugulea sunt ele unde le-am pus eu?

– Ba nici ca cât, îi răspunseră fetele, după ce căutară.

– Bărbații voștri trebuie să fie răpuși. Țugulea a făcut pozna. Duceți-vă în pădure pe unde are a trece el și faceți precum v-am zis.

Țugulea, trecând cu frații săi prin pădure, văzu o vie cu struguri. El simți că asta nu poate să fie lucru curat. Cum de nu mai văzuse el astă vie în pădure?

Frate-său cel mai mare vru să ia un strugure. Țugulea îl opri. Apoi descălecă, scoase paloșul și începu a tăia la vițe. Deodată începu a curge din vițele tăiate niște sânge negru ca păcura. Frații se mirară de aceasta.

Apoi, încălecând ei, porniră. Merseră ce merseră și dete peste o livede cu pruni. Țugulea nu lasă pe fratele cel mijlociu să ia prune, ci făcu ca și la vie, și din prunii tăiați curse iară sânge.

După ce mei merse, dete peste o fântână. El știa că prin acea pădure nu era nici o fântână. Nu lăsă pe frați, să bea apă. Ci luând sulița, înțepă fundul fântânei de mai multe ori, și deodată începu a gâlgâi un sânge mohorât și cu rea duhoare. Gâlgâia ca dintr-o vacă.

Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau să otrăvească pe Țugulea, feciorul moșului și al mătușei.

Mergând ei împreună, Țugulea zise fraților săi:

– Ia uitați-vă, fraților, de vedeți ce este, că nu știu ce mă dogorește.

– Ce să fie! răspunseră frații uitându-se, iacă un norișor roșu, vine după noi ca vântul.

– Aia este zmeoaica bătrână, măi, zise el. Vine după mine. Voi împrăștiați-vă care încotro și vă duceți acasă, ca să nu vă aflați în calea ei, căci vă face mici fărâmi.

După ce se despărțiră, Țugulea intră într-o peșteră să se adăpostească până va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaică, unde venea, măre, venea turbată de mânie, trecu ca fulgerul pe lângă peșteră și apucă înainte, că nu vedea cu ochii de cătrănită ce era.

Țugulea îndată ieși din peșteră, încălecă și pe ici ți-e drumu. O luă la sănătoasa înapoi spre răsărit și merse, și merse, până ajunse la curtea unui împărat care de douăzeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cădea înspre partea moșiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dânsa, și tocmai atunci îl isprăvise.

Cum ajunsese acolo Țugulea, spuse împăratului că omorâse pe ginerii și pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise să dea poruncă grabnică la toți fierarii ca să-i facă îndată o măciucă de fier mare cu care să omoare și pe zmeoaica bătrână.

Împăratul priimi bucuros să facă Țugulea orice o ști el numai să se scape de blestemata de zmeoaică.

Țugulea puse de făcu o gaură în mijlocul zidului cetății, apoi porunci și se aduse o grămadă de bucăți de lemne, cărora le dete foc în mijlocul cetății; în acel foc puse măciuca de fier ca să arză să se facă roșie.

Zmeoaica, după ce alergă într-o parte și într-alta și nu găsi pe Țugulea, miroși ea că trebuie să fie la împăratul cel cu zidul mare. Se întoarse și să te ții, pârleo! într-un suflet ajunse, căzând lângă zid de osteneală și amărăciune. Apoi se sculă cum putu și vru să sară peste zid. Sări, însă în sec. Dacă văzu că-i este peste putință a sări pe dasupra zidului, se urcă până la gaura ce o facuse Țugulea și începu a sorbi, voind să înghiță totul ce era în cetate.

Împăratul și oamenii din cetate se păreau a fi scriși pe părete, atât îi înmărmurise frica. Țugulea nu-și pierdu cumpătul ci, cu măciuca roșie ca focul și țiind-o de coadă, merse la gaură. Când sorbi o dată zmeoaica, trase măciuca arsă tocmai în inimă.

O dată răcni zmeoaica zicând:

– M-ai mâncat friptă, Țugulea! și muri pe loc.

Împăratul, boierii și locuitorii acelei împărății mulțumiră lui Dumnezeu că i-a scăpat de zmeoaică, de fetele și de ginerii ei, căci multe rele le făceau; iară mântuitorului lor îi ziseră: „Țugulea viteazul și înțeleptul”. După aceea, împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste.

Țugulea trăi acolo câtva timp ca în sânul mă-sii. Dară niște zavistioși de boieri băgă în inima împăratului frica că Țugulea odată, odată are să-i ia țara.

Cum auzi unele ca acestea, împăratul se gândea ce meșteșug să facă ca să scape de el. În sfârșit ascultă povețele celui mai pizmătăreț din boierii cei bătrâni.

Trimise și chemă pe Țugulea. El veni.

– Țugulea viteazul, zise împăratul, Sfatul împărăției mele a găsit cu cale să te duci la împăratul stririlor, în pețit, să-i ceri fata pentru mine.

– Daca Sfatul împărăției a găsit cu cale, eu sunt gata să mă supui, răspunse el.

– Apoi pe când hotărăști ziua plecărei?

– Când ar fi după mine, și mâine.

Îi gătiră cărțile ce trebuia să le ducă Țugulea, îi dete bani și porni, după ce își luă ziua bună de la împărat și boieri, iară gloatele îl petrecură până afară din cetate și se uitară după dânsul până nu-l mai zăriră.

Țugulea se duse mai întâi de se întâlni cu frații lui. Le spuse și lor cum a omorât pe zmeoaica cea bătrână, apoi le făcu cunoscut și treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete și lor niței bani ca să-i ducă părinților, apoi se îmbrățișară și plecară.

Frații lui Țugulea începuse a se uita la el cam chiondorâș. Ei nu se puteau învoi cum de Țugulea să ajungă să le facă lor rușine. Ei mai mari și să rămâie mai pe jos decât el, ca niște bobleți.

Ducându-se Țugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga că moare de foame. Se apropie de dânsul să vază ce fel de om este acela. Când, ce să vază? un om ca toți oamenii umbla după șapte pluguri ce ara și din gură nu mai tăcea.

– Ce voinic mare ești tu, omule, de mănânci brazdă de șapte pluguri și tot strigi că mori de foame? îl întrebă Țugulea ca p-un prieten.

– Eu nu sunt voinic, răspunse flămândul, ci voinic este Țugulea, feciorul moșului ș-al babei, care a omorât pe zmeoaică, pe fetele și pe ginerii ei.

– Eu sunt acela, îi zise Țugulea.

-ÊDaca ești tu, ia-mă și pe mine cu tine, că poate ți-oi prinde bine la ceva.

Îl luă și plecară. După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni și tot striga că moare de sete.

Îl întrebă și pe acesta ca și pe flămând. Și dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă și pe acesta cu sine, și plecă mai departe.

Se duse, se duse și iară se mai duse. Iară când fu să treacă niște munți, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte și când fugea, iepurele pe spinare netezea, și striga că n-are loc unde să fugă.

Țugulea îl întrebă ca și pe ceilalți, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă și pe acesta și porni înainte cu Dumnezeu.

În calea lor mai întâlni un om cu o mustață albă și cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace și striga că moare de frig, deși era pe la nămiezi și soarele ardea ca în luna lui cuptor.

După ce îl întrebă și el voi să meargă cu dânsul, Țugulea îl luă și pe acesta, și înainte, tot înainte și înapoi nu se uita.

Merse ce mai merse și, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână. Țugulea îl întrebă:

– Da’ ce faci acolo, omule?

– Ce să fac, răspunse el, iaca un țânțar a ajuns tocmai la vântul turbat și voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea.

– Voinic trebuie să fii, omule, îi zise Țugulea, daca tu poți să vânezi un țânțar pe care noi nu-l vedem.

– Ce are a face! Voinic este Țugulea, fiul moșului și al babii, care a omorât pe zmeoaica cu fetele și cu ginerii ei cu tot, zise omul.

– Eu sunt, răspunse Țugulea.

– Daca ești tu, ia-mă și pe mine cu tine, că poate ți-oi prinde bine la ceva.

După ce mai merse ce merse, ajunse în niște văi foarte frumoase de unde se întindea niște munți împodobiți cu copaci și cu o verdeață care desfăta inima, și acolo dete peste un om, care nu știu ce tot bombănea el din gură și când amenința cu toiagul ce ținea în mână, pe dată se făcea câte o sută de păsărele.

Apoi daca îl întrebă Țugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el răspunse că Țugulea este viteaz care a făcut atâtea și atâtea voinicii.

Aflând omul că vorbea cu Țugulea, s-a luat și el după dânsul, ca și ceilalți.

Și merse cu toții, merse, merse ca cuvântul din poveste ce d-aci înainte se gătește, și pe unde ajungea întreba de împăratul stririlor. Pe la cetăți și sate, pe unde mâneau ei noaptea, toți îi conăceau și îi găzduiau când auzeau de numele lui Țugulea.

Iară când fu într-un a din dimineți, zăriră turnurile cetății unde locuia împăratul stririlor. Întinseră piciorul la drum și când era înde seară, ajunseră și ei la porțile cetății.

A doua zi se sculară, pe ochi mi se spălară, se îmbrăcară, se scuturară și pe Domnul lăudară, că le-a ajutat de au ajuns vii, nevătămați.

Spuse Țugulea tovarășilor săi pentru ce a venit, iară ei răspunseră că dacă împăratul nu va voi să-i dea fata de bună voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusă în masă, că doară nu sunt ei de florile mărului cu Țugulea viteazul.

După ce a dat împăratului cărțile ce adusese Țugulea, acel împărat îi zise:

– Sunt gata a-ți da fata, daca îmi vei săvârși cu bine slujbele cu care am să te însărcinez; iară de nu, unde îți stau picioarele îți va sta și capul. Aceasta să o știi. Îți dau soroc până mâine să te gândești, daca te încumeți ori ba.

– Mă încumăt, luminate împărate, îi răspunse Țugulea. Poruncește.

– Până mâine dimineață să-mi mănânci nouă cuptoare de pâine, îi porunci împăratul.

– Să se puie la cale coacerea lor cât mai curând, răspunse Țugulea.

Hotărâră când să vie să înceapă a mânca. Se puseră și paznici care să ia aminte.

Pe seară veniră cu toții. Apoi uitându-se la Flămândul, Țugulea îi zise:

– Să te vedem, nene Flămândule.

– Las’ pe mine, răspunse acesta. Luați-vă câte o pâine, ca să aveți și voi ceva gustărică.

Și începând a arunca câte zece pâini în gură și a le înghiți, sfârși cuptoarele până la miezul nopții. Parcă arunca după spate. Mai adună și codriceii ce mai rămăseseră de la tovarăși, îi înghiți și pe aceștia și începu a striga:

– Mor de foame! mor de foame!

Strejarii, care rămaseră ca niște bostromengheri, uitându-se cum piereau pâinile, se duseră de spuse împăratului despre cele întâmplate.

Se minună și împăratul. Apoi zise să-i aducă nouă buți de vin și porunci lui Țugulea să le bea până în ziuă.

Țugulea zise Setosului:

– Pe dânsele, nene Setos.

– Numai atât? întrebă el.

Trase cepurile la câteva buți dodată, și pe toate le înghițea de părea că intră vinul în pământ.

După ce le isprăvi, începu și el a striga:

– Mor de sete! mor de sete!

Împăratul începu a se îngrijura când îi spuseră strejarii cele ce se întâmplară și începu a încălzi cuptorul cel mare cu nouă cară de lemne.

Dând poruncă lui Țugulea a intra în cuptor, el se uită la Frigurosul și-i zise:

– A venit și vremea ta, nene Mustățio.

– Cum o să vă pui să faceți nițele cuie, clănțănindu-vă dinții! răspunse el.

Și în adevăr, cum ajunse la cuptor, carele era roșu ca para focului, puse mâna pe mustața lui cea albă, smulse câteva fire dintr-însa și le aruncă în cuptor. Deodată la gura cuptorului se făcu brumă. Apoi intrară în cuptor toți megiașii lui Țugulea cu dânsul împreună și începură a striga că le degeră.

Când veni împăratul și văzu, se luă de gânduri cu Țugulea ăsta năzdrăvanu.

Și cerând ei, împăratul porunci de mai aduse nouă cară de lemne, le dete foc, dară parcă ardea pe gheață.

Împăratul acela avea o pațircă de fată slujitoare, care se lua în goană cu ogarii.

Porunci lui Țugulea să trămiță și el pe cineva din ai săi ca împreună cu fata să se ducă la Fântâna Ielelor, să aducă câte două urcioare de apă. Daca omul său va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iară dacă slujitoarea lui va veni mai-nainte, să știe că pe toți megiașii lui îi pune în țeapă și pe dânsul într-una mai sus decât pe toți.

Țugulea priimi. Apoi uitându-se la soțul său cel cu pietrele de moară de picioare, îi zise:

– Ce zici tu, verișcane, umflăm noi fata, ori ne odihnim în vârful țepelor?

– Să cercăm și noi, poate că vom lăsa frigările alea pe seama împăratului.

Omul cu pietrele de picioare și fata fugătoare porniră împreună, fiecare cu câte două urcioare, și aide, aide, de vorbă, ajunseră la Fântâna Ielelor.

Aci, fata umblă cu șmecherii. Și cum era și cam nurlie, mâglisi pe omul cu pietrele de picioare și îl înduplecă să se puie cu capul în poala ei, până s-or mai odihni nițel, și să-i caute în cap. Tot căutându-i în cap, el adormi. Fata cum îl văzu că adormi bine, luă o căpățână de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binișor pe dânsa, îi vărsă urcioarele lui, ia p-ale ei și o plecă la sănătoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei.

Țugulea cu ai săi sta pe o măgură și se uita înspre locul de unde trebuiau să vie cei trimiși să aducă apă. Când, vede pe fată. Unde venea, măre, venea ca vântul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise săgetătorului celui dibaci:

– Ia te uită, fârtate, de vezi ce face megiașul nostru.

– Doarme cu sforăitele, răspunse acesta, cu capul pe o căpățână de cal mort și uscată.

Unde întinde arcul, dădu drumul săgeții, și tranc! drept în căpățâna de cal lovi, de sări cât colo de sub capul omului. Acesta odată sări în sus, și ia pe fată de unde nu e.

Umplu urcioarele numaidecât. Apoi ca gândul porni sărind câte zece conace dodată; ajunse pe fată tocmai la poarta palatului și, trecând pe lângă dânsa, îi sparse și urcioarele cu pietrele de la picioarele lui.

Când duse urcioarele sus la împăratul, acesta întrebă:

– Dară fata unde a rămas?

– Vine pe urmă, îi răspunse Țugulea.

Ajungând și fata și mergând și dânsa la împăratul îi spuse toată șiritenia.

Împăratul toată noaptea n-a putut să doarmă, frământându-se de gânduri. A doua zi, unul din sfetnici, care știa păsul împăratului, veni și-i spuse ce să mai zică lui Țugulea să mai facă. Plăcu împăratului sfatul și, chemându-l, îi zise:

– Țuguleo, mi-ai făcut tot ce ți-am poruncit, încă o slujbă mai cer de la tine și apoi pace.

– Poruncește mai degrabă, împărate, căci poate să se supere împăratul ce m-a trimis de atâta zăbavă, și aceasta n-aș voi-o nici în ruptul capului.

– Să-mi faci să nască într-o noapte 50 de femei sterpe!

– Ce mai treabă! zise Țugulea. Să se aducă numaidecât la fața locului.

Porunci împăratul de aduse cincizeci de femei și le-a băgat pe fiecare în câte o cămară. Țugulea ridică ochii către vrăjitor și zise:

– Arată, Învățatule, ce poate toiagul tău cel plin de vrăji.

– Putea împăratul să dea porunci mai grele de făcut; aceasta este jucărie, răspunse el.

Și intrând în camările femeilor, bomboni la fiecare câte ceva din gură, și pe fiecare le lovi ușor cu toiagul pe spinare, apoi ieși. Una după alta ele născură până dimineață.

Când veni împăratul a doua zi și auzi orăcăitul copiilor de-i împuiase urechile, se luă cu mâinile de păr și plecă îndată. Când să pâșească pragul porții de la aceste case, ca să se ducă la palatul lui, vrăjitorul îl atinse și pe dânsul cu toiagul, și îndată se pomeni cu câțiva boboci de rață măcăind după dânsul.

Râseră și împărăteasa și sfetnicii când văzură pe împăratul cu bobocii după dânsul.

Iară el se spăimântă de poznele ce făcuse Țugulea și, nemaicutezând să-i mai dea vreo poruncă, otărî să-i dea fata.

După ce se pregătiră tot ce trebuia de drum, Țugulea luă pe fata împăratului și porni, petrecându-i împăratul cu toată sila lui, cu trâmbițe și cu buciume, cu tobe și cu surle până afară din cetate.

Și luându-și ziua bună de la împăratul, Țugulea își cătă de drum, lăsând pe fiecare din megiașii săi pe la locurile de pe unde îi luase.

Mergând el, băgă de seamă că fata împăratului stririlor era tristă. Iară dacă o întrebă care să fie pricina de stă tristă, ea îi răspunse:

– Sunt în stare să-mi fac seamă singură, daca voi cădea în mâna împăratului celui ce te-a trimis pe tine, și nu m-ăi lua tu.

Îi plăcu lui Țugulea vorbele astea și îi merseră tocmai la inimă. N-avea însă ce face. Trebuia să se ție de cuvântul ce dase celui ce l-a trimis.

Pe drum văzu un vultur. Țugulea trase o săgeată din tolbă, o așeză la arc și îl luă la ochi. Vulturul îi zise:

– Nu da, Țugulea viteazu, că mult bine ți-oi prinde când vei fi în nevoie și te vei gândi la mine.

Țugulea îl lăsă și plecă înainte. Ajungând într-o pădure mare și înnoptând, a mas acolo. Făcu un foc mare și se puse a se odihni. Când fata, dodată, strigă speriată:

– Ursul!

Țugulea, de unde ședea și începuse a ațipi lângă foc, o dată sări drept în sus, puse mâna pe arc și pe paloș; cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. Ursul însă stătu locului și începu a striga:

– Nu mă omorî, Țugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat în labă, că mult bine ți-oi prinde și eu când vei fi vrodată în nevoie și te vei gândi la mine.

Țugulea se opri, iară după ce veni ursul la dânsul, se căzni până ce îi scoase steapul, apoi îl legă la bubă și ursul plecă mormăind de unde a venit.

A doua zi, pornind dis-de-dimineață, a mers toată ziua. Când era însă pe la scăpătatul soarelui, ajunse și el la împăratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfățișă pe fata împăratului stririlor.

Împăratul, cum văzu pe Țugulea, intră în grozile morții. El îl credea pierit.

Apoi priimi cu mare cinste pe fată și-i pregăti pentru dormit cămara unde dormea mă-sa. Lui Țugulea îi dete și luă o cămară în palaturile împărătești. Apoi spuse împăratului tot ce păți până ce îi aduse fata.

Peste noapte, împăratul ținu sfat. El zise sfetnicilor săi:

– Ce socotiți, boieri dumneavoastră, să facem cu Țugulea ăsta? El ne-a scăpat de neaga-reaua aia de zmeoaică și de ai săi. Acum nu care cumva să-i vie poftă să și domnească? Și atunci, ce ne facem noi? O să se verse sânge peste sânge și când, în cele de pe urmă, tot el, pare-mi-se, o să biruiască.

– Nu te teme, împărate, zise sfetnicul cel pizmătăreț, ne curățăm noi de el, numai să poruncești cuiva să-l otrăvească, ori să-l puie bine.

– Ce stai dumneata de vorbești? zise alt sfetnic; cu otravă se răsplătește cel ce a făcut atâtea slujbe și ne-a scăpat de nevoia ce era pe capul nostru?

– Ai dreptate, răspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu părerea că cinste împărătească să se dea lui Țugulea și să se așeze în trebile împărăției cele mai înalte, să se rădice la rangul de boier din doisprezece.

Mai ziseră unii una, alții alta, dar nicicum nu se înțelegeau, din pricina pizmătărețului de boier.

– Eu socotesc, răspunse împăratul tăindu-le cuvântul, că ar fi cu dreptul ca el să ia de nevastă pe fata împăratului stririlor ce o aduse acum; căci el și-a pus viața în primejdie de a adus-o. Deși îmi place prea mult de mi se scurg ochii după o așa bucățică gingașă, dară mă lipsesc de un așa odor și-l las pe seamă cui mi l-a adus. Apoi, după ce îl voi dărui împărătește pentru slujbele ce a făcut mie și locuitorilor împărăției mele, să-l poftesc a se duce la țara lui. Astfel putem scuti pe biată sărăcime de vărsarea de sânge, căci nu crez eu ca un viteaz ca dânsul să se cerce a se atinge de drepturile mele rămase de la moși, de la strămoși. Numai să întrebăm și pe fată, daca vrea să-l ia de bărbat.

– Înțelepțește ai grăit, împărate, răspunseră cea mai mare parte din sfetnici, și judecata măriei tale va fi plăcută și lui Dumnezeu.

A doua zi, împăratul chemă pe Țugulea și pe fata de împărat în divanul cel mare, și le spuse ce a găsit cu cale Sfatul împărătesc.

Fata împăratului răspunse:

– Să-ți dea Dumnezeu ani mulți, împărate, și să domnești cu pace. Așa mi se pare și mie a fi după dreptate. Eu însămi era să ți-o spui, daca n-ai fi voit să cunoști. Când o împărăție are parte de un stăpânitor așa de drept și nepărtinitor, ferice de noroadele din împărăția aceea.

– Văzui și eu, împărate, o judecată dreaptă în viața mea, zise și Țugulea. Și fiindcă tu îmi dai fericirea, brațul meu este închinat împărăției tale. Când va cădea vro pacoste pe capul norodului tău, gândește-te că este pe lume un Țugulea care va fi gata a-și vărsa sângele pentru tine și pentru țara ta.

Apoi Țugulea, după ce priimi și daruri împărătești, peste câteva zile porni cu logodnica lui, gândul fiindu-i să meargă a-și mai vedea părinții. Și într-acolo și porni.

Când a plecat Țugulea de la curtea împărătească, împăratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împărătească până la hotar. Și despărțindu-se, își luară ziua bună unii de la alții.

Fata și Țugulea parcă zbura, iar nu mergea, de bucurie că le împlinise Dumnezeu dorința. Și mergând, ajunseră la locul de întâlnire cu frații săi, pe când soarele era în cruci.

Când văzură frații pe Țugulea cu o logodnică mai frumoasă decât florile și mai albă decât spuma laptelui, îi puseră gând rău. Până a nu se culca, ei se furișară de Țugulea, se dară mai cât colea și începură a plănui, cum să facă să se scape de el.

– Noi acum o să fim de râs în sat, pe lângă fratele nostru, zise cel mijlociu.

– Să răpunem pe Țugulea, zise fratele cel mai mare. Tu să-i iei calul și eu nevasta.

Cum plănuiră, așa și făcură.

Peste noapte se sculară și cu o mână tremurândă taie pe Țugulea, îi ia fata și calul și o rup d-a fuga; și fugi, și fugi, până ce, când se crepa de ziuă, era aproape de satul lor.

Fata unde se puse pe un plâns de nu o putură mângâia cu nici un chip.

– Noi suntem înțeleși, îi ziseră frații. Să știi că te omorâm și pe tine, daca ne vei spune că noi am ucis pe Țugulea.

Ajunseră la părinții lor.

Când auziră părinții lui Țugulea că a fost ucis într-o bătaie cu niște zmei, după cum îi spuseră frații, plângeau și lemnele și pietrele de mila lor. Nu puteau ei face să li se usuce lacrămile de la ochi, ferească Dumnezeu. Și se tânguiau și se boceau, de nu se mai puteau astâmpăra.

Fata plângea și ea, biet, înfundat, căci nu cuteza să dea grai din gura ei.

Țugulea scăpase cu o scânteie de viață, căci frații nu-l omorâse de tot. Când a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frică și nu i-a retezat capul. El, viindu-și nițel în simțiri, și neputându-se scula, a început a geme de durere și urgie, mai cu seamă când văzu că nu era lângă dânsul nici fata, nici calul.

Și gândindu-se la triștea lui și la biata fată pentru care nu știa ce o să pață și ea din mâna fraților lui, își aduse aminte de vultur și de urs.

Nu trecu mult și se pomeni cu vulturul la capul lui. Și pe când îi spunea ce păți, odată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor!

Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosnea uscăturile pe unde călca și răpăia ramurile pe unde trecea.

Vulturul cât p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară dacă văzu că și ursul vine în ajutorul lui Țugulea, se lăsă din zbor iarăși lângă dânsul.

Abia mai putu Țugulea să spună și ursului ce păți. Apoi cu grai stins ceru nițică apă. Vulturul se repezi la fântână și-i aduse apă în gușă. Până atunci zise ursului să-i pipăie ranele, fiindcă el nu e cârnic, și să-i așeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite.

Cum îi aduse apă, Țugulea bău. Ursul zise vulturului:

– Ce vom face acum și noi pentru binefăcătorul nostru, ca să nu-l lăsăm să moară?

– Să-mi cauți două citurele, răspunse vulturul, să mi le legi de picioare, și mă voi duce ca gândul să aduc leacuri pentru Țugulea de la apa Iordanului, unde sunt două fântâni cu apă vie și apă moartă, căci și el ne-a făcut atâta bine.

Căută ursul citurelele, le legă de picioarele vulturului și acesta zbură ca vântul înspre apa Iordanului și se întoarse ca gândul.

Ursul nu se mișcă de la capul lui Țugulea.

Cum veni vulturul, turnă ursul apă moartă peste toate ranele și se închegă carnea, turnă apoi de două, trei ori, apă vie și se vindecă Țugulea de toate metehnele, rămâind cum l-a făcut mă-sa, sănătos și întreg.

Văzându-se Țugulea voinic ca și mai-nainte, mulțumi vulturului și ursului, apoi le zise:

– Eu văz că m-ați iubit mai mult decât frații mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi încolo voi trăi cu voi ca niște frați.

– Priimim bucuroși, răspunse vulturul. Dară cum vei putea trăi departe de iubita ta și de șoimuleanul tău?

– Daca nu este cu putință, mai zise Țugulea, să…

– Să-ți tai cuvântul cu miere, răspunse ursul; dară trebuie să fie cu putință. Vulturul se va duce ca ștafetar, să afle ce este pe la frații tăi. Eu voi ședea cu tine și, când va fi vreme cu prilej, vei merge să-ți iei soția și, de voiești, vom conceni și pe frații tăi.

– Bune sunt povețele astea, adause Țugulea.

Se duse vulturul, află toate întâmplările și se întoarse de spuse lui Țugulea ca să facă ce o face mai curând, căci pe fată o silesc toți cu totul să ia de bărbat pe unul din frați, cu gând că Țugulea este mort.

Cum auzi Țugulea, porni cu tovarășii lui, vulturul și ursul, și peste câteva zile ajunseră aproape de casa lor. Așteptară până înseră și se duseră pe-ntunerec1 în curte.

Intrând în curte, ursul începu să mormăie. Frații ieșiră afară speriați și se luă după urs, ursul coti și se întoarse lângă Țugulea.

Între acestea, fata îi luă armele de unde le pusese frații și întâmpină pe Țugulea cu ele. Iară vulturul se repezi la coșar, unde era calul lui Țugulea care tot nicheza, îi dezlegă căpăstrul cu ciocul, și el veni lângă stăpânu-său.

Ursul și vulturul își luară ziua bună după ce-l văzură înarmat și plecară zicându-i să se păzească a nu cădea în capcană.

După plecarea lor, Țugulea intră în casă, la părinți. Ei nu-l mai cunoșteau. Dară fata, cu lacrămile șuroaie pe obraz, le povesti adevărata istorie a omorârei lui Țugulea.

Frații lui Țugulea adunase pe toți megiașii, zicând că a intrat ursul în sat. Când veniră și văzură pe Țugulea, rămaseră ca bătuți de Dumnezeu.

Calul lui Țugulea sări și-i omorî pe amândoi cu picioarele, apoi veni lângă stăpânul lui cel adevărat, lăcrimă și îi linse mâinile.

Când auziră megiașii faptele cele proclete ale fraților lui, ziseră că urgia lui Dumnezeu a căzut peste dânșii, omorându-i calul.

Tocmai istorisea părinților lui tot ce pățise în pribegia lui Țugulea, când deodată se auzi un zgomot în curte.

Ieșiră să vază ce este. Ce gândiți că mi-au văzut?

O ceată de ostași. Căpetenia ostașilor descălecă, se apropie și-i dădu niște cărți împărătești.

Împăratul stririlor murise. Această carte ce-i aduse era adiata împăratului. Căci bolnav fiind pe patul morții, l-a fost întrebat sfetnicii și gloatele pe cine lasă împărat, pentru că n-avea alți copii.

Împăratul le-a fost răspuns că mai vrednic nu cunoaște pe nimeni decât pe Țugulea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscălit de împărat și de toată obștea.

A doua zi, Țugulea a pornit la împărăția lui cu soția și părinții săi. Cum ajunse acolo, veni știre că este ales de împărat și la cetatea ce o scăpase din urgia zmeoaicei, a fetelor și a ginerilor ei. Pasămite murise și împăratul d-acolo și nici el n-avea urmași.

Apoi Țugulea, unind amândouă împărățiile, se cunună cu fata, iubita lui, și făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pământul și rămase de povestit la urmașii urmașilor lor.

Și domniră până ce Dumnezeu voi cu ei. Iară eu:

Încălecai pe un lemn,
La bine să vă îndemn;
Încălecai pe un cocoș
Să vă spui la moș pe groș.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.