Aurul negru de Cezar Petrescu

Apărut în 1931, perioadă a marilor dispute pro şi anti „elementul străin” în orice domeniu, perioadă în care Lovinescu îşi făcuse deja, mai întîi din junimişti, apoi din poporanişti, gîndirişti, sămănătorişti ş.a.m.d. adversari feroce, cu ale sale teorii, ale sincronismului şi evoluţiei, perioadă în care Garda de Fier îşi începea asidua şi controversata activitate, romanul Aurul Negru s-a bucurat de un mare succes, pe undeva explicabil: reţeta sadoveniană, pusă admirabil în forma romanului modern, cuminte, fără multă invenţie (dar cu pretenţii de „monografie”), beneficiind, în plus, de un autor atît de „la modă” pe atunci (culmea, de multe ori în cercuri pe care, dacă nu el însuşi, măcar scriitura sa, le desconsidera) părea sortit izbînzii încă de la concepţie. Ceea ce s-a şi întîmplat. Nu este locul să ne punem problema sincerităţii autorului, dacă nu cumva scria, anticipînd un Zaharia Stancu, un Eugen Barbu, un Eusebiu Camilar, pentru regim (evident, regimul de atunci, nu următorul; e doar o speculaţie, şi probabil că vine din ignoranţă în domeniu; în orice caz, trăsăturile grotesc executate ale lui Reginald Gibbons, precum şi sfîrşitul crud, parcă nemeritat, al „înstrăinatului” Boldur Iloveanu suferă de un naţionalism destul de artificial).

Artificială e, în genere, toată partea a doua (Aurul Negru propriu-zis), net inferioară din orice punct de vedere jumătăţii celeilalte: descrierea se pierde în detalii, naraţiunea în întîmplări, dialogul în replici, ideea în teze, personajul în tipologii. Chiar personajul principal, nota intenţionată de inedit din prima parte, devine un miliardar conformist, cu accese (rare şi trucate) de filantropie, de cele mai multe ori cu scop educaţional. Finalul dezamăgeşte profund, atît pe lectorul inocent, interesat de „ce se-ntîmplă”, cît şi pe cel competent, care-l ghiceşte de pe undeva, de pe la început.

Iată, pe scurt, acţiunea romanului: Zaharia Duhu este fiul unui ţăran dintr-un sat „specific” românesc – adică un sat care „beneficiază” de boier-proprietar, de preot dezinteresat, de arendaş-zbir, de fată frumoasă de ţăran forţată să renunţe la dragostea pentru fiul de ţăran sărac, de toate clişeele romancierilor noştri interbelici. Tatăl lui Zaharia, Antonie, mort, pare-se, nu cu mult timp în urmă, trece în sat drept un „colţos” şi un „cîrpănos”, pentru că s-a judecat de-a lungul vieţii cu jumătate de sat şi boierul însuşi, pentru diverse pămînturi, pămînturi pe care le-a stăpînit cu străşnicie. Zaharia a fost trimis la şcoli, şi a dovedit oarecare aplecare spre ele. O boală contagioasă l-a ţinut însă departe de băncile acestora timp de un an, apoi Antonie, pe care nu-l încînta defel ideea unui fiu intelectual, ţinut în felurite şi îndepărtate şcoli pe strînsa-i socoteală, decide, fără drept de apel, întoarcerea şi reţinerea lui Zaharia, acasă, la pămîntul atît de drag lui (lui Antonie), precum şi judecătorilor, grefierilor, avocaţilor etc. Odată trecut Antonie în lumea unei singure şi drepte Judecăţi, Zaharia trebuie, vrînd, nevrînd, să ia în grijă gospodăria şi pămîntul, mult disputatul pămînt (din umbră, Ruxanda, văduva lui Antonie, conduce totul cu o mînă de fier). Zaharia contribuie la gospodărie cu două achiziţii forte: Petruţă, un copil de pripas, rudă îndepărtată, şi Oarţă, un retardat sinistru, dar fidel.

Rămas cu nostalgia şcolii neterminate, Zaharia este stîrnit de doi foşti colegi şi prieteni, un arheolog şi un inginer petrolist. Mai cu seamă arheologul exercită fascinaţie asupra răzeşului bovaric din satul de o geografie incertă, deal-munte-cîmpie, numai bun pentru săpături şi desoperiri de ruine şi de cetăţi. O idee a arheologului (pe nume Alexandru Opriş) devine obsesie pentru misticul Zaharia: aceea că în astfel de locuri şi-ar fi putut ascunde comoara legendară un anumit rege, nu mai puţin legendar, al geţilor, „stăpînii de drept ai acestor locuri” – este vorba de Dromichaites. Comoara devine ocupaţia principală a lui Zaharia şi a lui Oarţă, care-şi urmează stăpînul pretutindeni. Petruţă participă şi el uneori la săpături, dar de la oarecare distanţă.

Episodul (eminamente sadovenian) din debutul romanului, episod care redă visul lui Zaharia este, putem spune, cea mai valoroasă bucată din Aurul Negru. Limba este (numai aici!) seducătoare, descrierea este corectă, dialogul decent. Asemănări ar mai fi, cînd vine vorba de acest episod, nu numai cu Sadoveanu, ci şi cu o anumită parte a Scrisorii III eminesciene, dar acestea nu interesează aici. Căutările lui Zaharia sînt asidue şi cu oarecare metodă, pînă cînd Alexandru Opriş moare în război. De la acel punct, Zaharia Duhu devine un căutător banal de comori, fără pretenţia (oricum închipuită) de arheolog. „Tînjeala” după învăţătură şi-o reprimă, totuşi, trimiţîndu-l pe Petruţă la şcoli înalte de arheologie (cu speranţa tainică de a reveni spre a-l ajuta la eternele-i săpături).

Celălalt fost coleg de şcoală al lui Zaharia, inginerul petrolist Dinu Grinţescu, pe numele său, caută şi el o comoară în pămîntul satului, şi pare a fi ceva mai norocos, cel puţin la început. Avînd nevoie de un investitor, apelează la prefectul judeţului, avocatul Emil Sava, persoană controversată, implicată direct în administrarea averii boierului-proprietar al unei mari părţi a pămîntului din sat. Împreună cu Ilie Sacară, administratorul boierului (şi acest Ilie Sacară seamănă cam mult cu Dinu Păturică), Emil Sava pune mîna pe tot pămîntul presupus valoros, ruinîndu-l pe boierul Boldur Iloveanu. Cunoscînd intenţiile „devoratorilor” (cum îi numeşte, cu tendinţă, autorul), Zaharia cumpără în prealabil de la boier anumite terenuri, pe care le suspecta a ascunde comoara lui Dromichaites.

Noul proprietar este un monstru creat parcă de activiştii bolşevici: meschin ca fizic, plin de vicii, imposibil de impresionat (genul care „calcă pe cadavre”), şi, evident, de origine străină – se numeşte Iordan Hagi-Iordan. Acest Hagi-Iordan porneşte „afacerea”, odată cu investiţiile lui începînd şi „prefacerile” satului: apariţia sondelor, poluarea, distrugerea mediului natural, staţia CFR (cu largul concurs al –încă– prefectului Emil Sava), apariţia unei noi cîrciumi („barul american” – o nouă răutate şovină a autorului) ş.a.m.d.

Zaharia este, în mod bizar, cel mai neliniştit de modernizarea subită a satului. Ţăranii reacţionează, am spune, diferit: unii vînd pămîntul pe sume menite să le „ia ochii”, alţii se refugiază în „inima ţării”, speriaţi de „drăcăria cea nouă” care „scoate păcură din piatră seacă”, nici unul, însă, nu se alarmează, şi nici nu ia vreo atitudine „locală” (aşa cum s-a-ntîmplat în Mexic, de pildă, într-un episod ulterior).

Odată început forajul, Zaharia pare a fi înnebunit: umblă numai cu copiii satului, le promite părţi din comoară, începe să bea (moment în care şi Oarţă îl părăseşte, ajutat, desigur, de Ruxanda Duhu, dar şi de Cecil Tudose, proaspăta soţie a lui Petru Tudose, doctor în arheologie). Cu ocazia creionării unor personaje ca Cecil Tudose, Ruxanda Duhu, Tina Diaconu, Cezar Petrescu reuşeşte să fie şi puţin misogin (involuntar, poate), făcînd, iată, un prim pas de distanţare de mentalităţile europene. Tot o mentalitate ne- sau antieuropeană îl conduce pe autor şi la concepţii atît de retrograde, de anti-progresiste, concepţii ce redundă aproape în fiecare rînd al scrierii. Personajul pozitiv este, totuşi, un erou sămănătorist şi nimic mai mult – nu l-ar putea asimila nici o cultură interbelică, cu excepţia culturii noastre, evident.

Revenind la Zaharia Duhu şi la copiii satului care se adună tot mai mulţi în jurul său, aceştia vor fi arşi, printr-o forţare scriitoricească destul de greu de înghiţit, în chiar noaptea de Înviere. Episodul îl scoate cu adevărat din minţi pe Zaharia Duhu, care realizează că nu mai trebuie să caute comoara, pentru că nimeni nu s-ar mai bucura. El o găseşte, în cele din urmă, şi o îngroapă la loc, astfel încît să n-o mai găsească nimeni, nicicînd. Astfel se încheie prima parte a romanului, în care autorul a reuşit, cît de cît, să creeze nişte fire epice şi să le ducă pînă la capăt, să-şi afirme nişte (posibile) convingeri prin gura unui personaj (voit) pozitiv, să pătrundă, într-un fel sau altul, în mentalul colectiv. În partea a doua, scriitura, şi aşa destul de şubredă, se prăbuşeşte de-a binelea: personajele sînt fie absurd de puternice (cele noi), fie teribil de slabe (cele deja existente), adică utopice, iar naraţiunea decade, se iroseşte în episoade izolate, fără importanţă în acţiunea întregului (care acţiune nu prea mai importă, de fapt). Cel mai fals, epsidoul final, care înfăţişează sinuciderea unei tinere obligate să se mărite împotriva voinţei ei, dîndu-şi foc în chiar faţa noului soţ, decisă a muri asemenea surorii ei, care arsese în biserica satului. Acest nou soţ, Reginald Gibbons, este investitorul străin, atît de blamat în presa vremii, fără scrupule şi fără principii, neinteresat de nimic altceva decît bani şi acţiuni la bursă. Proporţiile hiperbolice ale monstruozităţii sale îi dau, din nou, o alură de fals profund şi iremediabil.

Deşi autorul îl consideră o „monografie”, „din exterior” a societăţii româneşti „pe cale să devină” europeană, romanul şchioapătă în multe privinţe, şi nu e deloc „din exterior”, „obiectiv” sau „dezinteresat”, aşa cum se pretinde. Dimpotrivă, e foarte personal, are o teză foarte concretă, foarte vizibilă, şi probabil de aceea a avut şi atîta succes (românii au răspuns totdeauna bine la şovinism şi la anti-globalizare). Cît despre latura sa „europeană”, despre vreo mentalitate europeană surprinsă sau supusă discuţiei aproape că nici nu trebuie să pomenim.

O excepţie o face un personaj (să spunem) aproape european, oricum interesant: Jan van den Vondel este un inginer-prospector olandez care, pe lîngă pasiunea „bolnăvicioasă” pentru ţiţei, sonde, rafinării, maşini, nutreşte o alta, mult mai umană şi mai generică: Jan van den Vondel iubeşte oamenii. Se străduieşte să înveţe limba fiecărui ţinut în care adastă (mai mult sau mai puţin timp), se interesează de istoria şi de obiceiurile locului, stă de vorbă cu oamenii şi admiră (în secret) revoltele şi răscoalele locale. Suferă şi el, ce e drept de o notă de fals, de neverosimil, pentru aduce cam mult cu „omul complet”, cu „idealul” de „om european” al societăţii de-atunci.

În rest însă, romanul este profund naţionalist, şovin pe alocuri, retrograd şi rural. Europa este privită ca un pericol permanent, iar valorile şi bunurile ei culturale sînt ignorate şi minimalizate, punîndu-li-se în balanţă, ca o contragreutate, valori culturale indigene, rudimentare, aspre şi seci, dar din care se poate extrage, iată, România profundă.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.