Cadoul de Ion Luca Caragiale

„Iubite amice,

Astă-seară, avem pom de Crăciun. Ne-ai promis că vii să prânzești cu noi. Te rog, nu uita. Te aștept până la șapte fără un sfert la berărie, ca să mergem împreună. În tot cazul, daca nu ne-ntâlnim, vino direct la noi; dar vino negreșit; se supără Acrivița.
Stasache


Acrivița este soția lui nenea Stasache. La oamenii aceștia se petrece bine; mă duc să-ntâlnesc pe amicul meu la locul arătat. Sunt șapte fără un sfert, și omul meu lipsește; dar n-aștept mult, și iată-l.

— Gândeam că nu vii, îmi zice el.

— Se putea, nene Stasache, să supăr pe cocoana Acrivița?

— Bine ai făcut, că ș-așa e destul de supărată.

— De ce?

— Închipuiește-ți? monșer, că acum câteva zile nenea Andrei senatorul (știi cât ține el la familia noastră!) vine, ca după obicei, la noi și zice: „Eu, mă înțelegi, s-a închis Senatul și se duc toți p-acasă, și n-am să fiu de Crăciun cu voi, si m-am gândit să v-aduc la fiștecare câte ceva ca cadou”… și scoate, si scoate, și scoate și dă-i la cadouri: și mie, și la copii, și Acriviții… Acriviții i dă un inel cu un brilănțel de toată frumusețea…

— Ei!

— Ei! Ieri dimineața, eu lipseam de acasă. Vine Mișu, profesorul — știi, Mișu al nostru, care dă meditație la băieți — vine pentru ca să le dea vacanță, și nevastă-mea pleacă să târguiască de-ale casei câte ceva, că știi, daca le lași toate pe ajunul Crăciunului, nu le mai poți prididi… Mă-ntorc eu acasă… îmi spune fata că s-a dus cuconița pân târg. Zic eu: „Bine!” Mai trece ce mai trece, se fac douăsprece, iaca vine și Acrivița foarte supărată. Zic: „Ce ai?” Zice: „Închipuiește-ți ce mi s-a întâmplat! am pierdut piatra de la inelul lui nenea Andrei.”‘

„Când?”

„Acuma.”

„Unde?”

„Pân târg… Tocmai la băcănie am văzut că-mi lipsește.”

„Trebuie să căutăm pe unde ai mai fost.”

„Am căutat peste tot: nu e și nu e.”

„Trebuie să dăm un anunț la gazete!…”

Și isprăvind povestirea conversației sale cu consoarta, nenea Stasache îmi pune sub ochi o gazetă. Citesc:

„O bună recompensă!… S-a pierdut ieri vineri, 23 decembre, înainte de amiazi, între stradele Popa Tatu, Știrbei-vodă și Calea Victoriei, o pietricică de briliant în valoare de 3—400 de lei. Cel ce o va găsi să o aducă la d. Stasache Panaiotopolu, strada… numărul… unde va primi o recompensă de 20 de lei. ”

După ce citesc:

— Te pomenești că se găsește! zice omul meu.

— Tot ce se poate — zic eu — nene Stasache. Mergem?

— Da… haide!

Ne suim într-o sanie și pornim.

— Nu că-mi pare rău de piatră, pentru că-n definitiv, nu-i vreo valoare grozavă; dar știi, nu face: un cadou de la nenea Andrei… Știi cât ține el la noi…

— Firește…

— Sunt curios, să vedem: se găsește? Dar în sfârșit, zi că nu se găsește… Atâta pagubă!… Dar de unde știi? poate că se găsește! Eu nu zic nimic. Dar el, văzând că tac:

— Ce zici?… se găsește?

— Știu eu? zic.

— Ei! vezi?… eu nu sunt om curios; dar am mare nerăbdare, să vedem: se găsește?

Eu iar tac; el, văzând că nu zic nimica:

— Adică dumneata zici că… nu se găsește.

— Ba nu! zic; din contra.

— Din contra? care va să zică, și dumneata ești de idee că se găsește?

În sfârșit, ajungem acasă la nenea Stasache. Madam Panaiotopolu, mai nostimă decât totdeauna, mă primește cu amabilitatea-i cunoscută:

— Dacă nu veneai, mă supăram foc pe d-ta.

— Se putea să nu viu, madam Panaiotopolu?… Pentru mine invitația unei dame așa de grațioase ca d-ta este o poruncă strașnică, la care peste putință să mă gândesc măcar a nu mă supune.

— Mersi! zice doamna. Dar adaog:

— Ce am aflat, madam Panaiotopolu?

— Ce?

— Pietricica de la…

— De la inelul care mi l-a făcut cadou nenea Andrei… Cine ți-a spus ?

— Nenea Stasache.

— Închipuiește-ți!

— Dar, zic eu, a publicat nenea Stasache în jurnale… poate că se găsește.

— Ei, aș!

— De unde știi d-ta că nu? întreabă bărbatul.

— Cum o să se mai găsească?

— Se poate, coniță, zic eu.

— Fac prinsoare’— zice râzând doamna — pe ce poftiți, că nu se mai găsește.

— Ba eu fac prinsoare că se găsește! zice Stasache.

— Pe ce?

— Pe ce poftești.

— Pe alt inel la fel…

— Pe alt inel la fel!

Pe când discutăm astfel, se aude zbârnâind soneria. Slujnica iese în vestibul, deschide și se-ntoarce:

— D. Mișu.

— Bravo! zice nenea Stasache, bătându-se cu palma pe frunte. Vezi, cu istoria inelului, ce-am uitat?

— Ce?

— Lui Mișu nu i-am luat nici un cadou… O să se supere băiatul.

— Ei, aș! zice iar râzând madam Panaiotopolu.

D. Mișu intră; e foarte elegant… o fundă de cravată șic, și-n fundă, înfipt un ac cu o pietricică foarte strălucitoare.

— Mișule dragă, să mă ierți; pe tine te-am uitat, zice d. Panaiotopolu.

— Cum, nene Stasache?

— Nu ți-am cumpărat nici un cadou.

— Lasă, nene Stasache — zice Mișu — îmi cumperi la Anul Nou. Dar Stasache se uită lung la Mișu, apoi, cu un aer foarte ciudat:

— Cel… ce ai la gât?… briliant?

— Da.

— Unde ai găsit-o?

— Ce să găsesc?

— Piatra.

— Care piatră?

— Briliantul, frate.

— Îl am cadou, nene Stasache.

— Da de cadou!…

— Parol!

— De la cine?

— Ce-ți pasă?

— Ai citit anunțul meu?

— Da.

— …Pe onoarea mea, Mișule, să nu te știu ce băiat de treabă ești și cât ții la noi…

— Nene — întrerupe madam Panaiotopolu — ai scris lui nenea Andrei?… i-ai promis că-i scrii.

— Îi scriu mâne… Pe onoarea mea, Mișule…

— Poftiți la masă!…

Iau brațul doamnei și ne-ndreptăm spre sofragerie. Îndărătul nostru vin alți musafiri, și-n urmă Mișu cu nenea Stasache, pe care-l aud bine:

— Ei! eu zic că se găsește…




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.