Calea Victoriei de Cezar Petrescu

Calea Victoriei este romanul unor destine forțate să se adapteze din mers la schimbările pe care le presupune mutarea din provincie în Bucureștiul interbelic. Șezând la masa de scris chiar și 12-14 ore pe zi, Cezar Petrescu a construit în Calea Victoriei tipologii memorabile, în spatele cărora pot fi descoperite fragmente din propria existență.

Acțiunea este precedată de cronologie, prefață – intitulată „Afacerea Menard”, cuprinde trei părți și se încheie cu paginile epilogului  – „I want to be happy!”. O particularitate  a cărții stă în secvențele care preced fiecare capitol, aparent fără legătură cu conținutul.

Se pare că la vremea apariției, CALEA VICTORIEI (1930) a avut de înfruntat aceeași impresie negativă din partea criticii literare, ca mai toate operele scriitorului. Nume grele precum E. Lovinescu sau G. Călinescu ar fi lansat vehemente acuzații cel puțin usturătoare, de lipsa originalității sau un soi de plagiat. În rândul cititorilor însă, succesul  era uriaș, întrucât „Mulțumește nevoia cititorului mijlociu de a se recunoaște în opera de ficțiune” – referințe critice pag. 396.

Cezar Petrescuomul – era, potrivit unor relatări ale vremii, un ins de o tristețe copleșitoare ascunsă în spatele unei figuri boeme, cu o vestimentație totdeauna ireproșabilă;  s-a spus, de asemenea, că rubicondul scriitor de 100 kg, mare colecționar de vicii, era frecvent confundat cu Camil Petrescu .

Cezar Petrescuscriitorul – a nutrit ambiția de a realiza un ciclu complex de romane care să compună o comedie umană românească, pătrunzând în toate mediile, aducând în scenă „satul și orașul, împreună cu cele mai variate aspecte umane, tendința generală fiind epuizarea tipologiei” (referințe critice – pag. 393) ajutându-se, în acest demers, de o „imaginație colosală”, neegalată de niciun „alt prozator de după război” (referințe critice – pag. 393).

Calea Victoriei reia tema din Întunecare, romanul de succes al autorului, anume „prăbușirea iluziilor și prefacerea idealiștilor în conformiști cu sau fără voie” (referințe critice – pag. 390), fiind totodată primul roman în care scriitorul stăruie pe larg asupra junglei capitaliste, care traversează o „epocă de relativ calm după zguduirile din timpul războiului” .”(referințe critice – pag. 390) – caracterizată prin afaceri închegate cu repeziciune, beneficii care sporesc vertiginos și o ahtiere a indivizilor de a absorbi tot ce e nou și la modă.

Acțiunea debutează cu imaginea trenului în care călătoresc membrii familiei Lipan, plecați să-și împlinească în sfârșit, destinul măreț în capitală, lăsând în urmă “somnoroasă și săraca urbe provincială unde vegetau fără speranță.” Nerăbdarea pare să–și fi întins cu totul ițele asupra fiecăruia dintre ei: ”Cât e ceasul, Const?…Nu mai ajungem oare în astă noapte? întreba, incapabilă să-și mai biruie nerăbdarea, acum, la capătul drumului”; fiecare visează cu ochii deschiși la “cetatea mirajelor”  unde se află “tot ce-i poftește inima și tot ce i-a urzit, himeric, închipuirea.” Naivitatea și inocența copiilor este dublată de cea a părinților; Constantin Lipan, intransigentul și inflexibilul magistrat, nici nu bănuiește că în spatele avansării sale stă doar o manevră politică, în vreme ce Elena Lipan visează numai la căsătorii avantajoase pentru ei, neavând idee despre dedesubturile vieții mondene în care se grăbește să-i introducă. În același tren al speranțelor autorul îl îmbarcă și pe Ion Ozun, aspirant provincial la gloria literară  dar și pe scriitorul Teofil Steriu – a cărui experiență de viață s-ar putea rezuma în cuvintele care preced partea întâi, având parcă rezonanța unei povețe: “J’ ai tout donné pour rien” – după cum el însuși va admite la un moment dat, făcând referire la faptul că scrisul l-a izolat de oameni și l-a împiedicat să aibă o familie. Cei doi, Teofil Steriu și Ion Ozun se vor întâlni însă abia mai târziu, ocazie cu care autorul confruntă maturitatea cu tinerețea, experiența cu înflăcărarea naivă. Respingând la început manuscrisele tânărului și chiar orice întrevedere cu acesta, Steriu sfârșește prin a-l  angaja pentru unele lucrări și a purta lungi discuții prietenești cu Ozun, pe care îl descoperă o reflexie a propriei tinereți.

Bucureștiul cu a sa stradă renumită este punctul în jurul căruia par să graviteze cele mai multe dintre personaje și evenimente; în capitolul al doilea îl cunoaștem pe Bică Tomescu, provincialul ieșit din carapacea naivității. Devenit un șmecheraș care se îmbracă după ultima modă și fumează numai “Specialitate, de la debitul special, Calea Victoriei”, deși nu are niciodată bani, uns cu toate alifiile supraviețuirii, acesta îi destăinuie visătorului Ozun câteva din prețioasele taine ale “Bucureștilor”.

Pe Calea Victoriei se fâțâie în parade mașinile scumpe, se înșiră restaurante cu mâncare simandicoasă, se etalează toalete și blazoane. Se împart zâmbete și strângeri de mână de către cei populari și pe val ai momentului, sau se mustăcește răutăcios și superficial la adresa celor decăzuți, cum este cazul principelui Anton Mușat.

Generoasa capitală îi primește în sânul său ca să guste din desfătările Căii Victoria  pe rebelii visători – cum e Costea Lipan,  pe superficialii robiți de moda vestimentară – ca Ana Lipan, pe inocenți – ca Sabina, pe drogați, pe nobili sau pe îmbogățiții peste noapte prin șmecherii politice. E loc aici și pentru năzuințe mărunte, dar și pentru ambiții grandioase.

Personajele din Calea Victoriei par marcate inevitabil de propriile destine; ele evoluează dramatic în direcția dezrădăcinării, într-un interval temporal relativ scurt – doar câțiva ani. Trezite într-un decor în care principiile de viață de până atunci nu mai au nici valabilitate, nici susținere, se sforțează în exerciții complicate și epuizante de echilibristică.

Ce mi-a plăcut: subiectul – care mi se pare de actualitate și în zilele noastre (și pe care am avut ocazia să îl probez chiar prin propria experiență), personajele create, analiza psihologică și socială.

Ce nu mi-a plăcut: atmosfera predominant descurajatoare desprinsă din felul cum evoluează personajele; să constat că aspecte pe care le credeam noutate par doar o reeditare a unora din trecut, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva suntem toți niște păpușele care jucăm aceleași roluri în ani diferiți, în vreme ce ne hrănim vanitatea cu gândul că doar ceea ce trăim noi este unic, măreț și demn de consemnat.

Unul din citatele care mi-au plăcut cel mai mult este următorul:

“Simțea o amețeală plăcută și orgolioasă la gândul că a pornit să cucerească astfel capitala, necunoscut și sărac, într-un ungher întunecos de vagon, confundat cu mulțimea netrebnică și osândită la veșnic anonimat.”

Ca o concluzie:

Calea Victoriei  – cartea, este mai mult decât numele unei străzi bucureștene. Este o bucată de istorie a orașului anilor ’30, cu furnicarul de oameni veniți să-și încerce norocul în el, de ani zile; este o colecție de destine umane înălțate ori frânte de mirajul capitalei. Este strălucire și mizerie, nou și vechi.

Genul îmi place, subiectul mă interesează, iar la autor intenționez să  revin.

Calea Victoriei – strada – de astăzi nu mai are aproape nimic din strălucirea evocată de roman. Dar putem măcar citi despre asta, lăsându-ne imaginația să zboare și mintea să lucreze. Și poate ca într-o zi, în viitorul nu foarte îndepărtat, vom asista la o nouă etapă de glorie; vom vedea iarăși cum “pe bucata aceasta de câteva sute de metri” renaște “bâlciul vanităților”, cum “se îmbulzesc toți, din toată țara, să-și arate o haină, obrazul bine hrănit, automobilul scump, prețul lașităților și al vânzărilor.”




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.