Cununia de Witold Gombrowicz

„Aici, nimeni nu răspunde de nimic. Răspundere, în genere, nu există. Dar, dacă un cadavru s-a găsit, e musai şi o înmormântare să fie. Nu, nu există răspundere, dar trebuie îndeplinite formalităţile. […] Iar pe voi, de la locurile voastre, să vă poarte marşul funebru” (Henrik, Cununia).

Cununia, scrisă în 1946 de dramaturgul polonez Witold Gombrowicz, în timpul exilului de 24 de ani în Argentina, e o dramă a formei, a artificialului, în care dezastrul se naşte din capriciu şi din provocarea soartei, din limitările impuse de obiceiuri şi ceremonial:

„Cine îi preschimbă pe muritorii obişnuiţi în zei, în regi? Oamenii…”

Astfel, oamenii sunt cei care trebuie subjugaţi, cei beţi de propria lor importanţă de valeţi toleraţi, cei ce pot fi cumpăraţi cu titluri şi promisiuni, cei ce (se) mânjesc cu vorbe şi ale căror suflete de lachei îngenunchează cu uşurinţă la picioarele funcţiilor şi rangurilor. Cei care hotărăsc, cei puternici, nu se pot împiedica vreodată de cei care servesc la masa puterii, iar între crimele de război şi apărarea siguranţei naţionale nu este, de multe ori, decât o diferenţă de semantică şi de parafă.

Drama scrisă de Gombrowicz este aceea a denaturării şi a deformării, a unei lumi ameninţate de „tembelism şi de ridicol”, în care măştile se descompun, lăsând fire subţiri de sânge şi de ură să se întrevadă în spatele lor, o lume în care gloria nu se câştigă, ci se pompează din slugărnicia celorlalţi. Este lumea în care măştile puterii dansează elegant, în ritmul impus de mitraliere şi de salvele de tun, o lume a Varşoviei odată strălucitoare, dar acum sfârtecată de al Doilea Război Mondial, mutilată de masacrul de la Katyn, cu o guvernare exilată la Londra, o lume a disperării şi a fardurilor ce maschează răni necicatrizate.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.