Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri

Scrisa in anul 1883, piesa a fost publicata in .anul urmator in „Convorbiri literare”, in trei numere consecutive, inclusa in acelasi an in volumul al X-lea al editiei Opere complete (voi. V. Teatru), aparuta la Socec, si, tot in 1884, la 22 martie, a avut loc si premiera.
Reiterand geneza piesei, istoria literara a cautat nu o data sa stabileasca analogii biografice si spirituale, un acord de destin al poetului de la Mircesti, fire senina, iubitor de viata retrasa dar caruia nu-i era strain indemnul carpe diem, cu Horatiu, pe care Alecsandri il (re)descopera prin lecturi, impresionat.

E o intalnire benefica, deoarece, cum afirma poetul: „El m-au mangaiet, m-au fermecat, m-au scapat de descurajare si m-au pus la lucru Lui i se cuvine sa consacru cele dintai roduri ale anului in care intrasem si dar am compus, in timp de doua luni necurmate, comedia antica Fantana Blanduziei. Horatiu figureaza in acea piesa, avand rolul principal. Nimerit-am a desina un portret asemanator?

Acest succes literar ar fi realizarea celei mai mari ambitii a mele ca poet. Mai multe persoane competente, precum Maiorescu, fratele meu, Ion Ghica etc, m-au asigurat ca aceasta opera dramatica este cea mai perfecta din repertoriul meu”. Scriind-o, afirma George Calinescu, „ Alecsandri a crezut ca scrie drama sa” sau, dupa G. C. Nicolescu, bazat pe marturiile unor Hasdeu, Odobescu, OIlanescu, „Horatiu este, de fapt, Alecsandri „. La un an de la terminarea piesei, poetul roman era inca sub impresia celui latin: „Ce adorabila filosofie am scos din scrierile lui!

Cata recunostinta ii datoresc!” Tip de drama clasica, „triumful clasicismului asupra romantismului in opera lui Alecsandri „, dupa opinia lui Serban Cioculescu, din punctul de vedere al tensiunii dramatice piesa pune in evidenta un conflict erotic principal, iubirea lui Horatiu, ajuns la varsta senectutii, pentru tanara sclava Getta a carei nobila origine daca marcheaza, poate, o prelungire a ideii gintei latine care nu de mult asimilase si lumea dacica; de asemeni, un conflict social in relatie directa cu cel dintai si solutionat de acesta. E. Lovinescu formula o alta parere cand scria ca „cea mai izbutita lucrare dramatica a lui Vasile Alecsandri” nu ar fi „o tragedie sau chiar o piesa de teatru, intrucat resemnarea eludeaza conflictul dramatic”.

Fantana Blanduziei care „indeamna la racoare” si la poezie pe poetul ce „minuni improvizand” adasta adesea la izvoarele ei si pe care el a cantat-o in Cartea a treia de Ode, XIII (Fons Bandusiae), sta in centrul actiunii dramatice, ca loc de intalnire si despartire a personajelor. Aici are loc prima intalnire a celor doi tineri, Getta si Gallus, si tot aici Horatiu, tulburat de aparitia fetei, se simte patruns de un sentiment tanar, uitat, dar repede cenzurat de luciditatea care-i dicteaza ca sansa sa este aceea a poetului admirat si iubit, si mai putin a omului:

„Poetu-n veci e tanar cand omu-mbatraneste
Si geniul, nu fruntea incanta si rapeste”.

Nostalgia tineretii este motivul pentru care isi indreapta atentia mai mult spre natura din jur care-l imbie si-l inspira, intocmai ca si pe poetul roman.

Acesta este de fapt si motivul principal al retragerii sale din viata publica a Romei si numai in al doilea rand cel banuit de Mecena, anume ca reactie la refuzul lui August de a anula exilul lui Ovidiu si de a-l readuce la Roma. Cerand-o pe Getta stapanului ei Scaur, ca urmare a unui fel de pariu ce avea drept miza talentul lui Horatiu, Alecsandri celebreaza momentul de triumfal poeziei asupra agresiunii si stupiditatii. Pe de alta parte, creeaza prilejul de a pune in valoare sentimentele fetei pentru salvatorul ci, Getta pretuind in Horatiu „cat e de bun si nobil, maret, indurator”, nutrindu-i „recunostinta vie”, in contrast cu sentimentele acestuia. Suferinta lui („Poet sunt, si poetul nu e scutit de chin, / De tot ce-i omenire nimic nu-i e strain”) se arata a fi pana la urma neautentica, apartinand unui suflet netragic, hranit din splendorile si nu din durerile vietii.

El nu are pasiunea romantica a lui Tasso din drama lui Goethe Torquato Tasso, la care conflictul atinge registre grave, tragice, ci este mai mult victima propriei inchipuiri. Afland ca Getta il iubeste pe notarul sau Gallus, tot un sclav ca si ea, Horatiu este pentru un moment orbit de gelozie, dar gasirea de catre cei doi a manuscrisului Artei poetice, pierdut in imprejurimile fantanii, arc darul de a-l transforma intr-atat incat se decide sa-i elibereze pe cei doi. Lui ii ramane in schimb gloria poetica si sansa salvarii lui Ovidiu („Din bunurile vietii cu tine ma aleg./ O! glorie, Horatiu nu va pieri intreg !”).

Interesant este ca piesa a fost simtita mai mult ca o comedie decat ca o drama („O comedie melancolica” dupa G. Calinescu, sau „o comedie a iubirii crepusculare”, dupa Al. Piru), avandu-se in vedere natura optimista a lui Alecsandri , structura sa funciarmente netragica si conceptia umanist-clasicista care anima intregul („o conceptie umanista, clasica. Viata formeaza izvorul necesar al artei, dar Ia randul ei arta innobileaza viata, face pe om mai sensibil si mai bun”, scria Al. Piru).

Critica a mai apreciat-o drept capodopera a teatrului lui Alecsandri, chiar a intregii creatii a scriitorului si a privit-o din nou ca un reflex autobiografic, „un autoportret pe dimensiuni ideale, o autocontem-plare” (Elvira Sorohan). Tipologic, piesa ar putea fi incadrata in ceea ce se numeste Kunstlerdrama sau Seelendrama (drama a poetului, a psihologiei artistului) al carei model in literatura universala trece piesa lui Goethe, amintita mai sus, care dateaza de la . Afinitatile cu aceasta opera dramatica nu sunt lipsite de interes, explicabile prin evolutia celor doi poeti de la romantic spre clasic, spre un clasicism ce vehiculeaza conflicte si o tipologie asemanatoare.

Portretul lui Tasso, admirabil construit la inceputul actului I, va face epoca, devenind modelul ideal pentru intreaga Europa romantica si postromantica al portretului poetului de geniu. Un reflex se constata la Alecsandri, la care Horatiu este acelasi poet inspirat care priveste dincolo de concret, percepe armonia spiritului si o descopera pe aceea a naturii ce-i revela o lume estetica. In clipa in care eroul goethean nu mai intelege lumea din punctul central al fanteziei creatoare, acolo unde se refuza puterea transformatoare a poeziei, existenta sa va fi suspendata si distrusa. El redobandeste sentimentul valorii numai dupa ce aceasta lume va fi reintrodusa in imperiul fanteziei. Ca si Tasso, Horatiu al Iui Alecsandri este acelasi poeta in extremis care, nemaitinand seama de limitele inexorabile impuse de legea timpului, da inclinatiei sale erotice o semnificatie, iar refuzul traduce nimic altceva decat victoria vietii asupra poeziei.

In ambele cazuri ramane poezia, pentru Horatiu ca o consolare resemnata si senina, pentru cazul mai complicat al lui Tasso ca o forma de reprezentare a umanitatii, dar nu singura, pentru ca trebuie sa-si asocieze adevarata ratiune a lumii. Antinomia genialitate-umanitate face din el un mare caracter tragic.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.