Luceafărul de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Luceafărul” reprezintă ultimul act artistic al trilogiei lui Barbu Ștefănescu Delavrancea dedicată istoriei Moldovei, care începe cu 1504 (anul morții lui Ștefan cel Mare) și se încheie cu 1538 (anul plecării lui Petru Rareș în pribegie).

Până la montarea orădeană din 1963, piesa „Luceafărul” a mai fost pusă în scenă o singură dată, la Teatrul Național din București, în 1910, anul în care a fost și scrisă.

„Prin tematică, prin unele personaje și situații, prin stil chiar, Luceafărul este o continuare a primei piese, Apus de soare, situându-se în antiteză cu Viforul. Mânat de intenții educative, scriitorul nu a vrut să-și încheie fresca prin domnia sceleratului Ștefăniță, ci cu imaginea luminoasă a lui Petru Rareș, domnitor patriot și viteaz, continuatorul testamentului politic al lui Ștefan cel Mare. (…)

Acțiunea (…) redă, la modul biografic, principalele evenimente ale primei domnii a lui Petru Rareș. Începutul este shakespearian. Străjerii de la castelul din Suceava rememorează cumplitele întâmplări ale recentei domnii a lui Ștefăniță. Întregul act este axat pe motivul „recunoașterii”. După 22 de ani de pribegie, Petru Rareș, fiul natural al lui Ștefan cel Mare, se înfățișează singur și neînarmat în fața castelului din Suceava pentru a reclama tronul rămas vacant. Dar nimeni nu-l mai recunoaște.

Dovezile materiale ale identității sale – însemnarea lui Luca Arbore întărită de semnătura lui Ștefan, semnul de pe spata dreaptă a lui Rareș – nu reușesc să-i convingă pe boieri. O vor face spusele Dolcăi, o bătrână cu darul profeției, dar mai ales mărturia Oanei, după ce Rareș evocă momentul, numai de ei știut, al dezvăluirii originii lor de către Ștefan aflat pe patul de moarte. Petru Rareș este proclamat domn. În actul al doilea, acțiunea lâncezește.

În tabăra de lângă Suceava, după câţiva ani, aceiaşi oşteni deapănă întâmpări de arme şi de dragoste din timpul campaniilor împotriva lui Ferdinand de Habsburg, a polonilor şi a tătarilor (…). Tot în tabără se desfăşoară acţiunea, mai susţinută, din actul al treilea, axat pe motivul luptei. Unul dintre conflictele piesei, cel dintre domn, ca exponent al ţării, şi duşmanii externi, atinge acum punctul culminant. În mod simbolic, cele două personaje care domină acţiunea din acest act sunt domnul şi viteazul oştean Corbea, primul rănit, al doilea mort pe câmpul de luptă. Între ei, autorul a introdus pe fiica de boier Genunea, fascinată de măreţia lui Rareş, dar regretând moartea lui Corbea, a cărui dragoste i s-a revelat prea târziu.

Abia în actul al patrulea se desfăşoară conflictul tradiţional, bazat pe realităţile istorice, între domnitor, apărătorul puterii centralizate, al integrității și independenței țării, și marea boierime feudală, mânată de interese egoiste. În sfatul țării, cea mai mare parte a boierilor, în frunte cu hatmanul Mihu, refuză lupta împotriva invadatorilor otomani. Acestora, domnitorul, împreună cu un mic grup de credincioși, le opune, în cuvinte înflăcărate, o mentalitate eroică și patriotică, nutrită de exemplul înaintașilor.

(…) În final, părăsit de boieri și de țară, Petru Rareș își reia pribegia. Cu un mic grup de credincioși, el rătăcește prin munți. După ce se desparte de cei dragi și de pământul Moldovei, niște pescari, așa cum prezisese bătrâna Dolca, îl ajută să treacă travestit în Ardeal, unde găsește scăparea.”




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.