Orfeu în Infern de Tennesse Williams

Blanche DuBois trăieşte în casa rudelor ei ca într-un infern, şi tot într-un infern pământesc pogoară, suferă şi moare eroul din Orfeu în infern (Orpheus Descending – 1975).

În această piesă, refăcută după o alta cu care avusese o nereuşită, Williams a căutat să se ridice la măreţie, tratând în parte simbolic, în parte naturalist, acţiunea şi personajele. Tânărul vagabond care găseşte o viaţa de iad în orăşelul sudic este un poet, dar Williams îl face atât de misterios şi vag încât îl poţi crede un vizionar ca şi un infractor.

În aglomerata acţiune a piesei – adesea dramaturgul aglomerează, amestecă prea multe teme şi situaţii – noul Orfeu n-o mai caută pe Eurydice, ci doar asigurarea unei trai liniştit. Atrăgând, prin poezia şi tinereţea lui, pe bacantele oraşului, trebuie să răspundă setei lor de dragoste, stârnind vrăjmăşia acelui nou Pluto, soţul femeii care îl doreşte. Poetul moare fiind acuzat de asasinarea femeii, ucisă de monstruosul Pluto.

Dar nici poetul – Orfeu, şi nici Blanche DuBois nu capătă o reală statură tragică pentru că fac prea puţin pentru a şi-o dobândi. Unii critici interpretează piesa Orfeu în infern ca învederând «tragica izolare a artistului» în societatea respectivă şi «jertfirea bărbatului pe crucea sexualităţii».

Aici, atmosfera socială, plină de prejudecăţi şi ură (datorită unei părţi a burgheziei sudice, rasistă şi reacţionară), ar fi putut fi folosită mai activ, în măsura în care o face autoul în piesa Dulcea pasăre a tinereţii (Sweet Bird of Youth – 1959).

În acţiunea care are drept eroi principali o actriţă ratată şi decăzută, care vrea să devină stea a ecranului, şi pe gigoloul ei, în stare de orice pentru a parveni, pentru a ajunge şi el vedetă, sun demascate forţele urii, prin demagogul senator sudic, prin fiul acestuia şi întreaga bandă care practică linşajul. Gigoloul ca cădea victima invidiei sexuale (nu i se iartă că este iubit de fiica senatorului şi e atrăgător), ca şi purul poet Val din Orfeu în infern.

Una din insuficienţele lui Williams este că el nu corelează stringent elementele din piesele sale, nu îmbină şi urmăreşte confluenţa socialului cu individualul decât accidental, nerelevând mai adânc sensul conflictelor. Iar când este vorba de personaje ca noul Orfeu ori ca Blanche DuBois, primul ridicat la rang de simbol într-o piesă care de altfel îmbină voit simbolul cu naturalismul, acesta nu capătă destul substanţă umană şi o realitate semnificativă pentru a avea dorita măreţie sau dorita statură tragică.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.