Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa

Premiera piesei a avut loc in anul 1932 la Teatrul „Maria Ventura”, dar, in ciuda unei distributii „intr-adevar exceptionala”
(Ion Sarbul, G. Timica, Al. Giugaru, Jules Cazaban, Maria Mohor, Silvia Dumitrescu), nu s-a bucurat de succesul scontat. incercand sa explice insuccesul, autorul va arata undeva ca „Take, Ianke si Cadir s-a jucat impotriva mea, cu o distributie impotriva careia am fost cu toata energia si inutil: «Fac chestie de prietenie din asta» mi-a spus d-ra Ventura si mi-a inchis gura”.

O noua punere in scena arc loc la Teatrul Poporului (1945-l946), dar tot fara prea marc ecou in critica de specialitate. Intrarea definitiva a acestei comedii in constiinta publicului incepe in anii 1956-l957, cand mai multe trupe (Teatrele Municipal si National din Bucuresti, cele de Stat din Bacau, Pitesti, Timisoara, Barlad) o introduc in repertoriul lor permanent, rcluand-o in diverse distributii, unele redutabile, pana in zilele noastre.

Recordul de spectacole pare sa fi fost cel inregistrat de Teatrul Municipal din Bucuresti, cu nu mai putin de 848 de reprezentatii. Piesa a fost publicata, incepand cu anul 1938, in mai multe randuri, fie separat, fie impreuna cu alte scrieri dramatice ale autorului. F,a a fost tradusa in limba maghiara si a aparui sub titlul Micsoda ziirzavar (Zapaceala zadarnica) in antologia Ol roman vigjatek (Bukarest, Irodalmi Konyskiado, 1964).

Om de teatru total (autor, regizor, scenograf, cronicar etc), Victor Ion Popa a lasat in urma sa o opera dramatica pe cat de valoroasa, pe atat de inegala. Dintre piesele care au rezistat in infruntarea cu timpul sunt de amintit Ciuta, Muscata din fereastra si, desigur, Take, Ianke si Cadir, considerata chiar drept capodopera a creatiei sale dramatice. De altfel, autorul arata convins de calitatea scrierilor sale dramatice, atunci cand marturisea:

„Daca se va alege ceva de toata truda mea, cred ca teatrul va fi acela care nu ma va uita. Prea mi-am pus toata viata in el”
(Virgil Carianopol, Scriitorii au devenit amintiri, 1973).

Victor Ion Popa a actionat, in baza unui program coerent la temelia caruia statea un crez artistic urmat aproape cu sfintenie:

„Pledez, asadar, pentru o creatie romaneasca. Un spor de creatie romaneasca in ceea ce priveste literatura dramatica, fie ca piese originale, fie ca localizari Pledez si pentru romanizarea actorului roman pentru necesitatea unei formulari dramatice romanesti Stim doar bine toti ca trebuie sa aiba bune radacini in pamant copacul care vrea sa fie vazut peste zid. Pledez deci pentru necesitatea unei formule dramatice romanesti pentru ca numai de la ea incolo vom putea intra in marea arta teatrala”.

Pana la data reprezentarii comediei Take, Ianke si Cadir lui V. . P. i se jucasera cele doua piese de rezistenta ale dramaturgiei sale: Ciuta si Muscata din fereastra, amandoua fiind bine primite de critica si de publicul spectator. La o lectura atenta se poate observa ca, mai ales intre Muscata din fereastra si Take, Ianke si Cadir, exista numeroase puncte de intalnire.

Ele izvorasc din filosofia de viata a autorului, din valorile in care acesta credea si pe care le regasim la personajele pieselor sale. S-ar putea spune ca avem de-a face cu reminiscente ale viziunii samanatoriste sau chiar poporaniste, dar n-ar fi exclus sa (ic vorba si de niste ecouri (Valeriu Rapeanu) ale teatrului francez din epoca respectiva. Valorile pentru care pledeaza in piesele sale Victor Ion Popa (inclusiv, mai voalat, in Take, Ianke si Cadir) sunt valorile etice traditionale, care au fost create si care mai pot fi conservate doar in provincie, ca loc privilegiat al manifestarii lor. Ele dau personajelor din piesele sale forta de a depasi dificultatile ivite in calc, de a infrunta viata si de a birui, apropiindu-si, in cele din urma, „o stare de impacare si de fericire”.

Personajele aspira la libertate si la frumusete morala, Ia puritate sufleteasca, luptand in disperare cu prejudecatile semenilor pentru a-si atinge idealurile. Desi in registru „sentimental si comic cu peripetii de qui-pro-quo”
(Tudor Vianu), Take, Ianke si Cadir reia cateva dimensiuni ale pieselor si chiar ale unor proze publicate anterior de Victor Ion Popa. Se adauga, arata comentatorii, o dimensiune noua care coloreaza in chip inedit intreaga evolutie a faptelor.

Victor Ion Popa ataca, nu fara curaj, o problema de mare sensibilitate la vremea respectiva, anume a nationalitatii, a etniei, asa cum era ea perceputa de comunitatile care populau lumea targurilor moldovenesti. Problema (conflictul dintre generatii „cauzat de prejudecati rasiale” – Stefan Cristea) mai fusese abordata, dar in registru grav in Nathan inteleptul de Lcssing, iar la noi de Ronetti Roman in Manasse, dar Victor Ion Popa schimba unghiul de impact, perspectiva urmarind relatiile de acest tip la nivelul omului obisnuit, comun. El insista asupra omenescului personajelor, relevand gradul inalt de umanitate existent in lumea oamenilor obisnuiti.

De altfel, daca patrundem bine resorturile comediei, vom constata ca nu problema rasei (asa cum gresit s-a spus) intereseaza, ci, mult mai adanc, aceea a religiei, a credintei, fundamentala in conturarea statutului identitar individual sau de grup. La romani (dar, in egala masura, si la ceilalti), religia (citeste credinta) era egala cu legea, cu norma esentiala de comportament, in alti termeni, cu insesi fundamentele existentei. A schimba credinta, adica legea, devenea dintr-o data sinonim cu a renunta la statutul tau identitar, cu a te transforma in altceva, cu a deveni altcineva. Pus in fata unei asemenea alternative, insul ezita, explicabil, ca in fata oricarei decizii capitale, de viata si de moarte, chiar daca moartea va fi numai una simbolica. Trama comediei Take, lanke ti Cadir nu este una complicata, ci dimpotriva. intr-un orasel de provincie (moldoveneasca lanke aminteste la un moment dat de apa Barladului) isi duc traiul tihnit trei mici negustori de etnii diferite: Take, care este roman, lanke, evreu, si turcul Cadir.

Fiecare dintre ei tine cate o pravalie modesta in una din mahalalele de la periferia oraselului amintit, acoperind micile nevoi ale locuitorilor, romani sau evrei. Viata celor trei se desfasoara dupa niste ritmuri parca ancestrale, lent, Iara evenimente majore, intr-un soi de placuta toropeala, ba este statornicita pe o prietenie indelung verificata (lanke marturiseste ca il leaga de Take o prietenie de treizeci de ani) si reconfirmata in fiecare zi, prin gesturi semnificative. Casele le sunt identice, Take si lanke vand cam aceleasi produse, isi „imprumuta” unul altuia clienti pentru a nu se concura si a nu castiga unul in defavoarea celuilalt. Cadir isi deschide pravalia (coloniale, de care nu vindeau ceilalti doi) cu bani imprumutati de la si pe un teren dat de acesta; Take si lanke iau masa pe terasele din spatele caselor lor, aproape lipite, mancand fiecare din mancarea lui „ovreiasca” sau „romaneasca”, dar neezitand sa-i ofere si celuilalt din bucatele sale (stiuca umpluta, lanke; tocana si sarmale de purcel, Take).

Cu toate acestea, pentru a respecta cutuma, lanke declara:

„Ovreiu sa manance la masa lui ovreiasca si crestinul Ia masa lui crestineasca, zice lanke”.

Echilibrul acesta perfect, curgerea tihnita a zilelor sunt brusc amenintate de venirea Anei (fiica lui lanke) si a lui Ionel (fiul lui Take), care se aflau la studii la Bucuresti, la Academia Comerciala. Nu atat sosirea lor complica lucrurile, cat hotararea acestora de a se casatori. Socul este resimtit intai de Take si de lanke (mai ales de acesta din urma), care, desi isi iubesc copiii si se straduiesc din rasputeri pentru „fericirea” lor, trebuie sa lupte mai intai cu ei insisi si, toca mai inversunat, cu gura mahalalei care n-ar accepta o asemenea deviere de la pattemurilc de comportament indatinate. Lui Take ii este frica de „bocluc”, iar lui lanke de falimentul afacerii sale in situatia in care evreii ar mai inceta sa targuiasca de la el (si tot asa, romanii de la Take).

In inima lor de parinti iubitori, amandoi ar accepta casatoria, daca nu s-ar teme de reactia „comunitatii”, a celorlalti, a „lumii” si daca, evident, „s-ar cadea”.

Transcriem cateva replici pentru a surprinde starea de spirit (de deruta) a protagonistilor: Janke: Ce sa spuie? Ca fata e evreica si Ionel crestin.
Take: Aa! Asa e Domnule! Nu se poate.
lanke: Nu se mai poate deloc. Tii! Ce pacat ca nu se poate!
Take: Stiu ca nu se poate, dar sa amanam, sa cautam, sa vedem;
Take: Bine ma flacaule, tu nu ve/i ca lumea ii prost croita si ca se uita urat la lucruri de astea?
Ionel: Bine tata, dar eu cu lumea ma insor?
Take: Nu, dragul tatii, dar trebuie sa traiesti in ea.;
lanke: Cum sa nu ti-o dau Dar nu pot, daca nu pot. Daca nu ma lasa altii sa pot, ce sunt eu de vina? Asa treaba sa fie afurisita! Cine dracu m-a facut evreu!;
lanke: Daca nu vrea sa dea baiatul, n-are decat sa nu-l dea ce? Am sa mor? Dar daca vrea sa-i dau fata i-o dau. Daca ei se iubesc inseamna ca vrea Dumnezeu! Si cine are sa zica nu, cand Dumnezeu zice da?;
lanke: Si sa stii ca n-am nevoie de voi si putin imi pasa daca nu cumparati Si stii sa-ti spun una: sa va fereasca Dumnezeu sa ma fac eu antisemit”.

Amandoi accepta in cele din urma solutia salvatoare avansata de Cadir: cei doi tineri „moderni” sa fuga, iara voia parintilor, dar sa lase un „certificat” care sa confirme nesupunerea lor. „Cadir bine gandit”, zice turcul, „si scapare bun gasit, voi trebui copii lasam fugim departe voi ei fugit sus Ia tren voi nimic, stiut. La lume spus voie nu dat si copii singur, fara voie plecat”.

Ianke vrea o confirmare in plus, asa ca o roaga pe Ana:

„ si du-le si lasa o scrisoare ca ai fugit. Asta-i un fel de certificat”.

Toate nelinistile si spaimele lui Ianke si Take, tot zbuciumul lor sufletesc primesc in cele din urma o rezolvare. Cadir se foloseste de tot felul de siretlicuri pentru a-i ajuta pe cei doi tineri (ii ascunde si adaposteste in casa sa, le face rost de capital pentru a porni o afacere prospera in asociere cu el – banii fiind luati de la Take si Ianke -; le ofera cu generozitate toata bruma de bani, doua mii de lei, economisita de-a lungul unei vieti. Si asta, in virtutea credintei sale, dupa care, crestin, ovrei, turc totuna estem om bre, nu ovrei, nu crestin, nu turc”.

Noua pravalie pe care o vor deschide „in asociatie” se va numi „La Ierusalim” pentru ca „acolo si turca si ovrei si crestin estem”.

Mesajul (unul dintre ele) este apasat exprimat in final de Ana, spre a spulbera definitiv ezitarile lui Ianke. „Dar ce faceti din copil”? se intereseaza Ianke.

Un om, papa, vine prompt raspunsul. La declansarea si rezolvarea conflictului, ca de altfel si Ia intretinerea vie a intrigii contribuie si cateva „caractere” admirabil conturate. In primul rand, cei trei protagonisti, Take („morocanos”), Ianke („volubil”) si Cadir („sibilinic”), care „dau varietate temperamentala unui profil sufletesc similar relevand o puritate interioara surprinzi!toare si emotionanta”
(V. Mandra).

Ianke indeosebi, prin verva lui nu o data stralucitoare, care s-ar fi dorit „prost pe dinafara si destept pe dinauntru” ca Take, si nu „destept pe dinafara si prost pe dinauntru” asa cum pare a fi el. Ana si Ionel, in schimb, nu au, ca personaje, consistenta necesara, ei sustinand, mai degraba, prin replicile lor, ideile dragi autorului: dragostea este atotbiruitoare, tinerii „moderni” nu mai au prejudecatile parintilor, pragmatismul e inevitabil in noile conjuncturi sociale s. a. m. d.

Un comic („sentimental”, dar si amar), in general, de buna calitate sustine discursul dramatic de la inceput pana la sfarsii si este alimentat indeosebi de replicile uneori sclipitoare si de intorsaturile de fraza ale lui Ianke. Cateodata insa V. . P. exagereaza, ca in cazul lui Cadir, ajungand la un fel de manierism care adumbreste sensul unor replici. Scriere reprezentativa a dramaturgiei romanesti, Take, Ianke si Cadir, „cu o drama marunta si un comic mai mult de replica impune totusi prin finetea schitelor psihologice, prin siguranta scrierii unui om de teatru versat si prin arhitectura in simetrii precise a veselelor situatii”
(Valentin Silvestru), in fine, un bun cunoscator al piesei, l-am numit pe Ion Fintesteanu, un Ianke memorabil in distributia din 1971, sintetiza astfel calitatile acesteia:

„Constructia dramatica a piesei este o capodopera de geometrie clasica, iar dialogul -viu, autentic, generos, incarcat de duh, este o inlantuire logica intalnita la marii mestesugari ai vorbirii scenice. Lucrarea aceasta constituie un exemplu concret de functionabilitate a verbului, pentru a misca sentimente, a declansa pasiuni si a construi destine”.

Take, Ianke si Cadix ramane o opera semnificativa din cel putin doua perspective: a scrisului lui Victor Ion Popa si a literaturii dramatice romanesti din perioada interbelica a recent incheiatului secol XX.




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.