Unchiul Vanea de Anton Pavlovici Cehov

Ca şi în alte scrieri ale dramaturgului rus, personajele din „Unchiul Vanea” sunt oameni imperfecţi, incompleţi. Idealul uman al lui Cehov apare şi într-o scrisoare către fratele său, Nikolai, din 1886: „Ei nu sunt flecari şi nu ţi se vâră în suflet cu destănuirile lor, când nu-i întreabă nimeni… Nu se depreciază ca să provoace compătimirea altora… Nu spun «Nimeni nu mă înţelege» sau «Mă irosesc pe fleacuri», pentru că asta înseamnă a căuta efecte ieftine, pentru că e banal, învechit şi fals…”.

Aceşti «ei» sunt oameni adevăraţi, demni, pe care dramaturgul, cu oroarea sa funciară de gesturi şi vorbe mari, îi numeşte, simplu, «oameni binecrescuţi». Or, în „Unchiul Vanea”, eroii nu fac altceva decât să se plângă, să se destăinuie, să se deprecieze necontenit, pe scurt, să flecărească.

În spectacol, sentimentul lipsei de comunicare dintre eroi are ceva definitiv şi covârşeşte cu atât mai mult cu cât există clipe în care s-ar părea că limitele propriei nefericiri pot fi depăşite, iar sufletele pot să se contopească.




Ascultă piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.