Viforul de Barbu Stefanescu Delavrancea

Viforul este o piesă de teatru din 1910; o dramă în patru acte scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Este a doua parte a Trilogiei Moldovei, care mai conține piesele de teatru Apus de soare (1909) și Luceafărul (1910).

În Viforul, sensul și funcția istorică a personajelor sunt răsturnate; Ștefăniță, domn autoritar, a înfruntat complotul lui Luca Arbore. Spre deosebire de textul piesei, Luca Arbore a avut doi fii (și nu trei), Nichita și Toader – executați după decapitarea tatălui lor. Pârjolirea Țării Românești a avut loc după căsătoria cu doamna Toma iar otrăvirea lui Ștefăniță (dar și rolul doamnei în acest episod) a fost doar prezumată în cronici. Potrivit Emiliei Milicescu, răstălmăcirea adevărului istoric ar constitui și „o posibilă denunțare a cârdășiei politicianiste din jurul lui Carol I”.

Viforul

(1524-1527)

Dramă în IV acte

ŞTEFĂNIŢĂ-VODĂ
LUCA ARBORE
LOGOFĂTUL TROTUŞANU
VORNICUL CĂRĂBĂŢ
PAHARNICUL SĂCUEANU
POSTELNICUL COSMA ŞEARPE
VISTERNICUL IEREMIA
PÂRCĂLABUL PETRICĂ
PÂRCĂLABUL CONDREA
PÂRCĂLABUL BALOŞ
SPĂTARUL HRANĂ
COMISUL TOMA CĂŢELEANU
BIVEL-LOGOFĂTUL ISAC
BIVEL-POSTELNICUL LUCA CÂRJE
BIVEL-VISTIERNICUL SIMA
CĂTĂLIN
TOADER
NICHITA
COPIII LUI ARBORE
MOGÂRDICI
ŢUGULEA MOGHILĂ
DOAMNA TANA
OANA
CONTELE IRMSKY
NICULINA
UN COPIL DE CASĂ
UN UNGUR
UN VÂNĂTOR
UN ARMAŞ
Copii de casă, aprozi, vânători, bătăiaşi

Actul I

Castelul din Suceava. Un pridvor. O scară se coboară de la pridvor în ogradă. Copaci crescuţi în sălbăticie. Castelul are înfăţişare de părăsit şi ograda de părăginită. Câteva laiţe de piatră acoperite cu muşchi şi cu iederă. Supt pridvor, un gârlici.

Scena I

DOAMNA TANA, OANA şi NICULINA, în balcon.

NICULINA: …Fetele, domniţă? Stau, cum au apucat. Triste ca noaptea în iatacul lor. Ţin pe Sfânta Vineri de azi, c-ar fi rău…

DOAMNA TANA: C-ar fi fău?…

NICULINA: Evdochiţa a lui Secueanu a lucrat în ziua de Sfânta Vineri, şi i s-a stropit faţa cu pestrui galbene; iar Sâlca, a lui Isac, bogată şi frumoasă, n-a ţinut credinţele străvechi şi-a rămas nemăritată…

DOAMNA TANA: Şi-a rămas nemăritată… O fi rău?…

NICULINA: De, măria-ta…

DOAMNA TANA: O fi bine?…

NICULINA: Ştiu eu?…

DOAMNA TANA: Şi-a rămas nemăritată… Bine ar fi fost să fi lucrat şi eu la sărbătorile legate… Pestrui am…

NICULINA: A!

OANA: Ca partea de la soare a unei caise, aşa sunt obrajii tăi şi tot aşa de mirositori… Mi-aduc aminte ca acum când veni Ştefăniţă, prăfuit şi cu vestmintele rupte, la castelul din Hârlău. Dăte cu ochii de mine şi-mi zise: Oană, tu te închini la soare? La sfântul soare? Ei, da, la sfântul soare. Dar nu la soarele de iarnă, care pare ca un taler spălăcit, ci la soarele de cuptor, care coace fâneţile, şi grâul, şi roadele… Cum să nu, măria-ta! Iacă, ţi l-am adus, pârjolind ţara Munteniei. Şi răsărişi în prag ca o minune. Erai cum eşti: naltă, subţire şi cu cosiţele ca flacăra focului. Şi ţineai ochii-n jos. Şi-o lumină tremura în jurul capului. Şi de un an de zile eşti soarele meu ăl cald şi ăl bun. Doamna Tana: Şia rămas nemăritată…

OANA: La ce te gândeşti, măria-ta?

DOAMNA TANA: Iar, măria-ta?… Niculina, du-te şi spune fetelor să lucreze cine o vrea în ziua de Sfânta Vineri…

(Niculina se închină şi iese.)

Scena II

DOAMNA TANA şi OANA se coboară jos.

DOAMNA TANA: În acest castel învechit toate mi se par noi. Sălciile-l plâng şi ulmii bătrâni îl cântă. Povesteşte-mi, Oană, de sfântul, că tare mi-e dor de el…

OANA: Da, cuibul vulturului, în părăsire… Câţiva ostaşi, în metereze… Bine că mai poposi Ştefăniţă şi p-aici…

DOAMNA TANA: Cum era la trup?

OANA: Micşor, dar trezea codrii cu chiotul lui… Când păşea se cutremurau oţelele pe el… Parcă-l văz… Îl am în ochi, în inimă, în suflet… Îl simţ în mâini… Aşa scutura pletele albe… Aşa răsucea mustaţa… Aşa aducea paharul la gură…

DOAMNA TANA: După biruinţi…

OANA: Da, şi toată viaţa, căci toată şi pe toţi a biruit…

DOAMNA TANA: Cum avea ochii?

OANA: Ochii?… Ca solzul de peşte… Şi de se mânia, i saprindeau ca para… Şi fulgera cu privirile…

DOAMNA TANA: Pe tine te-a iubit, Oană…

OANA: Da, da, Dumnezeu să-l odihnească în sânul lui Abraam!… De mă gândesc, simt ca doi cărbuni în amândoi obrajii… Şi i-aud sărutatul lui…

DOAMNA TANA: Te mângâia?

OANA: O, mă alinta… Şi umbla binişor-binişor cu mine, cu mâinile lui înăsprite de mânerul paloşului şi de frâiele lui Voitiş. Odată veni, numa-n zale, şi după zale picura sânge, ne cuprinse pe doamna Maria şi pe mine şi ne ridică în sus şi zise: Mario, aşa bătrân cum sunt, am învins, având d-a dreapta pe arhanghelul Mihail şi din faţă pe Domnul nostru Isus Christos… Şi castelul a sunat de vorbele lui… Era după Cosmin…

DOAMNA TANA: După Cosmin!… Oh! ce zile mari!… Ferice de cei care le-au apucat!… Şi mai ferice de tine că…

OANA: Înainte să-şi dea duhul mi-a mărturisit ca şi cum ar fi fost visat…

DOAMNA TANA: Şi tu ce-ai făcut?

OANA: Am plâns… am plâns…

DOAMNA TANA: De ce?

OANA: Aş fi vrut să nu mai fiu decât să-l pierz!

DOAMNA TANA: Să fie pierdut, vouă şi Moldovei?

OANA: Ce e bun de la el e, şi-a stat şi supt fratele meu Bogdan, şi stă şi supt nepotul meu…

DOAMNA TANA: Da, stă încă…

OANA: Plăieşii îl aşteaptă să vie iarăşi… O veni, n-o veni… Cine ştie?

DOAMNA TANA: Cu cine semăna?

OANA: Cu mine, bietul tata, bunul tata, sfântul tata! Dar şaducea şi cu Ştefănică… Rotunjor în obraji, bălai, cu nasu-n sus…

DOAMNA TANA: La chip…

OANA: Statu potrivit… lat în spete…

DOAMNA TANA: La trup…

OANA: Iute la mânie…

DOAMNA TANA: La porniri!

OANA: Chibzuit, meşter şi năpraznic la războiae…

DOAMNA TANA: A, nu, nu la suflet, Oană!

OANA: E tânăr…

DOAMNA TANA: Eu nu sunt tânără?

OANA (sărutând pe doamna Tana): O! da! da! tânără şi frumoasă!

DOAMNA TANA: De un an m-a luat şi de şease luni patul meu nu mai e al nostru…

OANA: A, Tana, grijile ţării…

DOAMNA TANA: Nopţile albe!… În castelul de la Iaşi, lam văzut pe după gât cu Vochiţa a comisului Staur. Mi-a trebuit să-l înfrunt până s-o izgonesc din casa domnească…

OANA: Cu vremea se cuminţeşte, doamnă.

DOAMNA TANA: Vremea poate orice, dar nu poate schimba o pisică într-un câine credincios… Că de când veni contele Irmsky, mai foc…

OANA: Contele Irmsky?… Hî…

DOAMNA TANA: Ia-i sabia şi pune-i fuste… să juri că e femeie…

OANA: Subţire în talie, să-l frângi, şi gros în şolduri…

DOAMNA TANA: În şolduri?… Un spion plătit şi de Sigismund şi de Ştefăniţă… Eh!… Dar tu, Oană, cum o duci cu Cătălin?

OANA: Slavă domnului!

DOAMNA TANA: Bine?

OANA: Viteaz în războaie şi blând la casă… Paisprezece ani, ca ziua de ieri…

DOAMNA TANA: O! Ştefăniţă! vârtej fără înţeles!… Te-i fi coborând tu din sfântul voievod?… Maică a Domnului, iartă-mă!… (S-aude Ştefăniţă ţipând ş-un glas potolit întrerupând când şi când.) Auzi? Şcolarul şi dascălul, copilul şi părintele, furia şi înţelepciunea… Cine va birui?… A! şi cum strigă!… La scocul morilor vuietul apelor n-ar năpădi mai vijelios… Şi moara nu se bizuie pe zgomot, ci pe mişcarea orânduită a bucăţilor ei, şi măcină… Lui ia-i urletul şi nu-i mai rămâne nimic…

OANA: A, nu fi nedreaptă… Ştefăniţă vorbeşte frumos.

DOAMNA TANA: Ce uşor e să pai când eşti stăpân!… De se încurcă, toţi zic: N-a vrut să spuie… Ce bine se stăpâneşte! De bate câmpii, toţi zic: Ce sus s-a ridicat! De se mânie, ca fiara sălbatică, toţi zic: E ca un râu prăvălit din munte! Eu avui norrcul să fi fost fata lui Neagoe Basarab… Cum înşiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, aşa curgeau vorbele lui: vorba şi învăţătura… Şi acum nenorocul s-auz pe domnul meu ca pe Ignatie robul, robul meu, când zice cea în loc de hăis şi hăis în loc de cea. Boii trag zăpăcit, şi carul mai mult merge prin şanţ ca pe apa drumului… Vezi, Oană, cum se-ntunecă? Mâine va fi iar lumină… Doar negura deasă de pe minţile lui Ştefăniţă nu se ridică niciodată!

OANA: Tana!

DOAMNA TANA: Nedreptatea să mi-o baţi în frunte!

OANA: Doamnă!

DOAMNA TANA: Şi nu-l descos… Ei, d-aş sta eu…

OANA: L-am crescut în braţe, doamnă… Oh! şi ce drăguţ era!… Părul îi curgea inele aurii… gura ca o răsură… ochii ca două afine… şi mânuţele lui, albe şi grase, cu gropiţe, la fitece deşt, se desfăceau ca două aripe…

DOAMNA TANA: A fost…

OANA: E lujer din vrejul cel sfânt! Mi-e nepot şi mi-e drag!

DOAMNA TANA: Ţi-e drag şi ţi-e nepot… O fi ştiind el de mătuşă-sa?

OANA: E stăpânul meu şi ce vrea va fi!

DOAMNA TANA: Da?

OANA: Da!

DOAMNA TANA: Oana!… Mi-e drag, Oană… Mi-e drag încă!… Dar să nu dea Dumnezeu să piară şi această picătură de iubire care mi-a mai rămas… (S-aude Ştefăniţă făcând zgomot.) Ia! vine!

Scena III

DOAMNA TANA, OANA, ŞTEFĂNIŢĂ şi ARBORE.

(Ştefăniţă vine repede în balcon şi coboară scara; după el, Arbore.)

ŞTEFĂNIŢĂ: A! nu! a! nu! nu se poate! Nu vreau să ştiu de Polonia şi de Sigismund! Mai mult preţuieşte o… ş-un tâlhar!… A! Doamna!… Nu e aşa, doamnă?

DOAMNA TANA: N-am auzit ce-am auzit…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să mai spui o dată? Doreşti ca Polonia să fie de două ori şi Sigismund încă o dată?

DOAMNA TANA: Polonia este destul de mare aşa cum este şi Sigismund destul de puternic atât cât este.

(Arbore se pleacă şi aprobă.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce te pleci, Arbore? Arborii se pleacă numai de vijelie… Doamnă…

(Îi întinde mâna. Tana dă să i-o sărute. Ştefăniţă o retrage.)

DOAMNA TANA: Voiam să fac ce se cuvine…

ŞTEFĂNIŢĂ: Destul c-ai voit…

DOAMNA TANA: M-am deprins de la părinţi să fac ceea ce voiesc, dacă ceea ce voiesc se cade să voiesc.

(Arbore se pleacă.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce te pleci, Arbore?… Să nu rămâi ca salcia, cu pletele în jos… Oană…

(Îi întinde mâna. Oana o sărută.)

OANA (încet): Neamul Muşatinilor a fost bun… De ce supăraşi pe doamna?

ŞTEFĂNIŢĂ: Eh!

UN COPIL DE CASĂ: Doamnă, la masă.

DOAMNA TANA (lui Ştefăniţă): Vii?

ŞTEFĂNIŢĂ: Omul nu trăieşte numai cu mâncarea…

DOAMNA TANA: După masă, vii?

ŞTEFĂNIŢĂ: Mâine plec la vânătoare…

DOAMNA TANA: Iar singură?

ŞTEFĂNIŢĂ (printre dinţi): Zi unui copil de casă să-ţi ţie de urât…

DOAMNA TANA: Doamne!

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce?

(Doamna Tana şi Oana pleacă. Doamna Tana, când ajunge în pridvor, se uită lung înapoi. Ştefăniţă o priveşte cu braţele încrucişate.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Era să fie călugăriţă… Miroase a tămâie… (Bate-n palme. Un copil de casă.) Să vie şi ceilalţi boieri.

Scena IV

ŞTEFĂNIŢĂ, LUCA ARBORE, logofătul TROTUŞANU, vornicul PETRE CĂRĂBĂŢ, paharnicul SĂCUEANU, vistiernicul IEREMIA, vistiernicul SIMA, pârcălabul CONDREA, postelnicul COSMA ŞEARPE, bivel-logofătul ISAC, bivel-postelnicul LUCA CÂRJE, comisul CĂŢELEANU şi CĂTĂLIN.

ŞTEFĂNIŢĂ: Boieri, Arbore vrea să înnoim prietenia cu Sigismund tocmai când mă pregăteam să intru în Podolia şi Pocuţia, să pârjolesc pe una şi să păstrez pe cealaltă… Ce ziceţi?… De ce tăceţi?… Spuneţi o vorbă!.. Voi sunteţi Sfatul?… Pe voi se razimă ţara şi domnul?…

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Da, măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe nişte muţi?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: La câte sfaturi am luat şi eu parte, domnul îşi spunea părerea la urmă. Părerea lui fiind hotărâtoare, dacă şi-o spune, de ce-am mai vorbi?

ŞTEFĂNIŢĂ: Vornice, nu ridica capul în sus!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Am învăţat de la Ştefan cel Mare şi de la viteazul Bogdan, bunicul şi părintele măriii-tale.

ŞTEFĂNIŢĂ: Căci nu pustii Moldova tătarii de Perecop decât să-i fi bătut tu!… Te-a slujit norocul şi de-atunci ajunseşi o nenorocire!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Apoi m-oi trage de la sfat, măriata…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ba nu, să rămâi!… Închipuiţi-vă că Sigismund mi-ar fi drag ca sarea-n ochi şi Polonia ca jeraticul pe pielea goală… Că eu n-aş fi Ştefăniţă-vodă, că aş fi nedrept, zadarnic, netrebnic şi nebun… că n-aş pricepe folosul obştesc… că ţara ar fi în primejdie… că eu aş fi murit şi aş sta întins po năsălie şi la capul meu aţi sfătui ce e de făcut… Ei, ce-aţi plănui?… Cu cine?… Cu turcii or cu leşii?… Începeţi, şi aduceţi-vă aminte că pe unde iese vorba iese şi sufletul!

(Boierii se uită unii la alţii. Arbore face semn să înceapă comisul Căţăleanu.)

COMISUL CĂŢĂLEANU: De, măria-ta, eu să zic cum zice hatmanul Arbore, c-a văzut multe, a păţit multe şi-a învăţat şi mai multe.

ŞTEFĂNIŢĂ: Hî! Hî! Da!

POSTELNICUL ŞEARPE: Ştefan cel Mare bătu pe leşi în codrii Comisului, prădă Polonia, şi iar cu Polonia încheie pace… ŞTEFĂNIŢĂ: Şi ce-a zis bunicul meu înainte d-a muri?

POSTELNICUL ŞEARPE: Pace cu turcii, dar nu război cu Polonia.

ŞTEFĂNIŢĂ: Dar turcii vor să izbească Polonia… Cu cine?…

VISTERNICUL SIMA: Cu nimeni la început, cu cel mai tare la urmă.

ŞTEFĂNIŢĂ: Hî! Hî! Da!

PÂRCĂLABUL CONDREA: Să grămădim oştile sub poalele codrilor de la miazănoapte. Turcii să crează că cotropim Polonia, leşii c-am veni în ajutorul lor.

ŞTEFĂNIŢĂ: Ca o fată mare între doi voinici… Oricare va birui…

VISTERNICUL IEREMIA: Ba ca un voinic între două muieri încăierate…

ŞTEFĂNIŢĂ: Sărăcan de mine! Iacă sfatul unui bătrân!

BIVEL-LOGOFĂTUL ISAC: Măria-ta, Ieremia e ca o cobză: cum cânţi, aşa ţine-bâzul.

ŞTEFĂNIŢĂ: Hî! Hî! Da!

PAHARNICUL SĂCUEANU: Arbore încheie pacea d-acum şapte ani… Şi pe măria-ta leşii te numeau măreţul lor prieten şi cel mai de credinţă…

ŞTEFĂNIŢĂ: Da, da, când adormeam la masă, când nu simţeam că Oana mă punea în pat… Atunci eram strălucitul lor prieten… Ce făţărnicie!… Şi tu, Trotuşene?

LOGOFĂTUL TROTUŞEANU: Şi eu, măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ: A! şi tu?

LOGOFĂTUL TROTUŞEANU: Şi eu, pentru mărirea stăpânului meu şi învoiala cu Polonia. Dacă măria-ta voieşte altfel… e slobod să facă ce vrea ca în casa lui… dar nu cu noi… cheme alţi boieri!

(Dă să puie la picioarele lui Ştefăniţă vergeaua aurită. Ştefăniţă îl opreşte.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Asta e puterea unui Muşatin, stăpânitor a toate? Certat de toţi? (Râde nervos.) Nu-mi mai rămâne decât să împart mânăstirilor, ca la treisprezece ani, nebedernice, feloane, epitrahile şi să le fac danii de prisăci, de ocine şi sate, ca să se roage egumenii, arhimandriţii şi episcopii pentru odihna sufletului meu fiind încă în viaţă şi pribegind, ca într-un pustiu, pe tronul Moldovei!… Hursinica asta de catifea s-a aprins şi arde pe mine!… Or nu mai sunt boieri, or nu mai e domn!…

(Ştefăniţă se plimbă furios. Din vreme în vreme se opreşte şascultă pe Luca Arbore.)

ARBORE: Ascultă-mă, măria-ta, şi iartă-mă, că sunt bătrân, şi nu ştiu a vorbire. Eu am îmbătrânit portar al Sucevei supt patru domni: supt Ştefan cel Sfânt, supt Bogdan, supt măria-ta, când erai copil, şi supt măria-ta, de când luaşi toate pe mână, că de două ori te-a uns mitropolitul Teoctist cu sfântul mir domnesc, când urmaşi în scaun viteazului Bogdan şi când împlinişi paisprezece ani. Şi Bogdan, şi măriata vruserăţi să mă faceţi logofăt al Moldovei. D-apoi eu, ştiind ce nu ştiu şi câte nu ştiu, am zis, şi lui Bogdan, şi mărieitale: Asta nu se poate şi nu se cade, asta se cuvine lui Trotuşanu, că eu sunt un braţ ş-o sabie la porunca măriilorvoastre. Ş-am rămas pârcălab şi portar al Sucevei, şi, fiindcă aţi binevoit, hatman după cum am fost. Ce-ar mai dori sufletul meu? Că după cum sunt, am fost şi sunt prea mult… Şi nu sunt decât o dreaptă ţărână, şi mai sunt în petrecanie printre oameni câtăva vreme, poate câteva luni, şi cine ştie! câteva zile… D-apoi cum să zici, măria-ta, că: au nu mai sunt boieri, au nu mai e domn?…

ŞTEFĂNIŢĂ: Da! da!

ARBORE: Apoi eu ştiu una: că numai boului i-e dat să tragă cu capul în jos şi să rabde ale omului, fără să-şi spuie păsul, până o cădea ş-o plesni, iară omul să-ndure greul cu capul în sus, şi să se plece domnului după ce-şi va spune păsul. De, măria-ta, eu nu ţiu la foloasele leşilor ş-a craiului lor, ci la folosul ţării şi a domnului meu… Că d-am avea peste noi pe nebiruitul Ştefan…

ŞTEFĂNIŢĂ: V-aţi supune, că de unde nu…

ARBORE: Ei, că d-asta nu ne dăm îndărăt nici faţă de măria-ta… ne plecăm şi iacă… (Îşi pleacă capul.) Şi n-avem pe bătrânul Ştefan, ci pe tânărul Ştefăniţă, iscusit, îndrăzneţ, viteaz, dar nu i-a sosit ceasul să fie ce-a fost ăl mare… Când n-om mai fi noi, vor asculta copiii noştri, cum ascultam şi noi de Sabia lui Christos… Şi să dea Maica Precista aşa să fie! (Se închină.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Hî! Hî!

ARBORE: Când îşi dete duhul milostivul, era mare vrajbă în creştinătate, şi-a putut să grăiască, scârbit de câte pătimise, ceea(ce) ştim cu toţii. Acum s-au mai schimbat vremurile. Sigismund stă aşa (încârligă deştele arătătoare de la amândouă mâinile) cu nepotul său Ludovic al Ungariei; şi nici dihonia de altădată nu mai e între litvani şi leşi. Cu ungurii stăm bine de când Ştefan îi păli la Baia; cu turcii, un dar, un peşcheş de 2.000 de galbeni pe an, şi ne lasă-n pace. De ce să nu întărim legăturile străvechi cu Polonia? Până ţ-ei încăputa iar 60.000 de ostaşi, ş-ei înfiripa Moldova aşa cum fusese odinioară, să fim bine şi cu unii, şi cu alţii… Să ne strecurăm până-i ajunge hotărâtor unde ţi-ei pune sabia în cumpănă…

ŞTEFĂNIŢĂ: Sigismund înşelă pe tată-meu cu soră-sa şi pe mine cu fie-sa… De câţi ani eşti?

ARBORE (mirat): Fără unu şaptezeci…

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu m-ai înţelege când ţi-aş spune că Sigismund m-a rănit…

ARBORE: În locul unei ciacâre fete de crai, ai o frumuseţe de doamnă din Basarabii descălecători ai Munteniei şi din cea mai veche spiţă de despoţi ai Serbiei…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ai împlinit şaptezeci!

ARBORE (cam supărat): Ş-apoi de, eşti domn… Grijile neamului mai întâi şi pe urmă micile zădărnicii…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ai trecut de şaptezeci de ani!

ARBORE (emoţionat): Erai copil când te luai în braţe şi te ridicai d-asupra capului şi privişi măcelul dintre moldoveni care ş-apărau ţara şi tătarii care năpusteau la jaf şi pustiire. Şi cu voinţa lui Dumnezeu, Petre Cărăbăţ birui pe tătari şi îi aruncă-n Nistru. Şi te dusei unde stase bătălia. Şi cum saude primăvara în ţarcuri behăitul oilor, despărţite de mieii lor, aşa se ridica jalea moldovenilor căzuţi pe locul de cinste. Şi-ţi zisei: Măria-ta, să iubeşti pe moldoveni, şi pe boieri, şi pe răzăşi, şi pe ţărani, că dopotrivă mor pentru domnul şi ţara lor! Şi prinseşi pe Cărăbăţ, cu amândouă mâinile pe după gât, şi-l sărutaşi, şi ziseşi, plângând: Aşa să-mi ajute Dumnezeu, moş Luca!

ŞTEFĂNIŢĂ: Ai împlinit nouăzeci de ani!

LUCA ARBORE (mâhnit): D-apoi eu, ce mai am?… Voi închide ochii şi nu voi vedea durerile Moldovei!

ŞTEFĂNIŢĂ: Dar nu înţelegi, moşnege, că urăsc pe Polonia, ajunsă cuib de hoţi? Ea adăposteşte pe răzvrătiţii neamurilor, şi pe moldoveni, şi pe unguri, şi pe muscali, şi pe nemţi, şi pe italieni! În ea şi-a găsit culcuşul şi Petre al Răreşoaei, acela care pândeşte la scaunul Moldovei, acela despre care şi tu mi-ai spus că ar fi os din osul lui Ştefan!…

ARBORE: Eu nu ies mărturie, dar nu mi-e dat să mint în faţa lui Dumnezeu. Ştiu că e, dar mai ştiu că nu l-a vrut domn.

ŞTEFĂNIŢĂ: Urăsc pe Sigismund!

ARBORE: Iubeşte pe Moldova, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Mi-e scârbă de Polonia!… Oh! Arbore, Arbore, de nu m-ai fi ţinut în braţe… Iacă lucrul tău… Boierii stau gata să-şi lepede toiegele şi săbiile boierilor lor!… Da, văz pe Luca Cârje pregătit să se umfle în latineşte în mijlocul sfatului leşesc!

LUCA CÂRJE: În numele măriei-tale, al boierilor şi al Moldovei…

ŞTEFĂNIŢĂ: În numele meu să reverşi minciunile în ţara cea mai mincinoasă!

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Marele logofăt minciună…

POSTELNICUL COSMA ŞEARPE: Măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Marele postelnic minciună…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Marele vornic minciună!… Tot ce mă înconjoră este o vedenie de făţărnicie şi de neadevăr!… Şi tu… Ce stai pitit după ta-tău?… Ascultă…

CĂTĂLIN: Ascult, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Ascultă şi învaţă cum ai să ipitropiseşti pe urmaşul meu, pe care nu-l voi zămisli până ne-i fi pregătit să domneşti în locul lui!… Boieri, faceţi ce vreţi!… A! bine ca sosit noaptea să-mi ascunză ruşinea mea!… Şi daţi-i lui Luca Cârje un zăbranic negru… Ai să vorbeşti cernit, în numele domnului pe care-l veţi înmormânta în prietenia Poloniei!… Duceţi-vă… Vreau să răsuflu!… (Boierii pleacă trişti. Când încep să intre în castel, Ştefăniţă trage sabia.) Oricât de sus stau capetele astea, mâna domnului e mai lungă!… (Baten palme. Un copil de casă.) Să vie Moghilă şi Mogârdici.

Scena V

ŞTEFĂNIŢĂ, ŢUGULEA MOGHILĂ şi MOGÂRDICI. Mai târziu, contele IRMSKY şi DOAMNA TANA.

(Ştefăniţă stă p-o laiţă cu capul în mâini. Moghilă şi Mogârdici vin binişor în pridvor şi privesc în toate părţile.)

MOGÂRDICI: Unde-o fi?

MOGHILĂ: Unde-a fost şi ieri noapte…

MOGÂRDICI: Vorba e, îl vezi?

MOGHILĂ: Nu.

MOGÂRDICI: Dacă n-o fi?

MOGHILĂ: Atunci să ştii că nu s-a născut…

MOGÂRDICI: Oare!… Te pomeneşti că-l fată acum…

MOGHILĂ: Tu să-i fii moaşe.

MOGÂRDICI: Eu?… Şi tu doftor…

MOGHILĂ: Ce-o scăpa de la moaşe e treaba doftorului…

MOGÂRDICI: Să-l trag bine de urechi… şi gura bine desfăcută… să semene cu mine…

MOGHILĂ: Urechile ca de măgar, gura pe oală… şi piciorul drept adus… să calce ca tine…

MOGÂRDICI: Şi moldovenii de l-or vedea să zică: E he! Domnul Moldovii seamănă cu moaşă-sa! Să coborâm binişor, binişor, tu cap şi eu coadă…

MOGHILĂ: Să mergem cu coada înainte, să nu ne pomenim cu ceva la cap…

MOGÂRDICI: Oare?

MOGHILĂ: Să scăpăm capul…

MOGÂRDICI: Şi coada… Da cine dracu a mai văzut dobitoc mergând cu coada înainte?

MOGHILĂ: Oile sălbatice ştii tu cum fac?… Ele au buza de sus…

MOGÂRDICI (dând peste nas lui Moghilă): Asta?

MOGHILĂ (asemenea): Ba asta… Au buza de sus aşa de lungă, că se revarsă până aici… (Îi dă un ghiont supt bărbie.)

MOGÂRDICI: Oare!

MOGHILĂ: Şi ca să prinză iarba când pasc umblă cu coada înainte.

ŞTEFĂNIŢĂ (trezindu-se din gânduri): Ce caraghioşi turbură gândurile lui Ştefăniţă?

(Moghilă şi Mogârlici s-ascund după un copac. Moghilă se preface că-i e frică.)

MOGHILĂ: Mogârdici, măria-ta!

MOGÂRDICI: Ba curat Moghilă!

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi murdari amândoi…

MOGÂRDICI: Haiti! e cu toane!

MOGHILĂ: Să vedem… Cum ai zis, măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ: Am zis că curat şi murdar e totuna în Moldova.

(Moghilă şi Mogârdici ies de după copac.)

MOGÂRDICI (râzând): Apoi, dacă e-aşa… noi ce bem?

ŞTEFĂNIŢĂ: Beţi odihna şi somnul lui Ştefăniţă!… O, Moghilă, boierii sunt nişte nesocotiţi! Vor să mă îngenunchie lui Sigismund! Şi nu fuseră aci nici pârcălabii de Novograd, Petrică, omul meu de nădejde, şi Baloş, nici spătarul Hrană, nici bătrânul pârcălab de Hotin, Talabă… Singur, ca un cerb înconjurat de câini! Dar bun e Dumnezeu! (Trage sabia ş-o învârteşte pe deasupra lui Moghilă şi Mogârdici.) Ce te fereşti, Mogârdici?

MOGÂRDICI: Ba, o să mă bag în ea…

ŞTEFĂNIŢĂ: Aşa să tremure vitejii de la Şerbeanca şi de la Târgşor!

MOGÂRDICI: Dar nu prea mult, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: De ce?

MOGÂRDICI: Că aşa tremurai eu la Şerbeanca, într-un şanţ, că eram un băietan; când mă pomenii cu voinicu Cărăbăţ: Jiiit! cu sabia şi pac cu latul pe spinarea mea! Şi sentâmplă lucrul dracului, că până să spui o vorbă, auzii pe voinic mormăind ca un urs! Şrac de sângele tău, moldovene! Şi dăte pinteni calului, zâmbind. Apoi sânge era ori foc… Vorba e, ce bem?

ŞTEFĂNIŢĂ: E lună, ca ziua. Să bem, Moghilă, du-te la gârlici şi scoate din fundul pimniţii vin de Cotnar ca untdelemnul, mai bun ca vinul de Tokai, de Huşi, ce te pişcă de limbă şi îţi dă pe nas, de Nicoreşti, ca sângele, şi de Berheci, profir şi mai subţire ca apa.

MOGÂRDICI: Câte-un urcior din fiecare, şi de Berheci trei. Până să bei măria-ta un cotnar, eu să sug trei berhece… Da… să daţi săbiile încoa… E mai bine, mai bine, că de s-o îmbăta sabia măriei-tale întâi, odată te pomeneşti cu ea ieşită din teacă… că nu te mai ascultă nici pe măria-ta…

MOGHILĂ: Aşa zic şi eu… Să le dăm, măria-ta… Să nu ne mai batem capul mâine ca să aflăm cine a început azi…

ŞTEFĂNIŢĂ: Fie…

MOGÂRDICI: Ei, ce cuminte e ş-a măriei-tale când n-a băut! Lucru mare!

ŞTEFĂNIŢĂ: Mă, să ţii minte un le-ai pus…

MOGÂRDICI: Hî, hî!… Asta e stânga ş-asta e dreapta; cum mergi înainte o apuci la dreapta, apoi faci la stânga, ridici mâna-n sus şi le agăţi de creanga unui frasin; şi mâine dimineaţă, când îţi vine aşa, nu ştiu cum, te întrebi care e stânga şi care e dreapta; ş-o apuci la stânga, apoi faci la dreapta; ridici mâna şi le iei ca dintr-un cui… Vezi că se schimbă şi dreapta şi stânga… Mâine dimineaţă nu se mai schimbă… aşa rămân, unde-ai căzut…

ŞTEFĂNIŢĂ: Masa şi scaunele…

MOGÂRDICI: De unde?

ŞTEFĂNIŢĂ: De unde le-ai lăsat ieri noapte…

(Mogârdici se încrucişează cu Moghilă, care se luptă cu urcioarele de vin.)

MOGÂRDICI: Te frămânţi tu cu ele, dar au să se frământe şi ele cu tine…

MOGHILĂ: Sunt grele şi-au să ne facă uşurei…

(Mogârdici aduce masa. Pe masă un purcel, pâine şi celelalte.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Patru scaune…

MOGÂRDICI: Trei.

ŞTEFĂNIŢĂ: Patru!s

MOGÂRDICI: Moghilă face cât doi, dar tot p-un scaun stă, că nu se poate cu două…

ŞTEFĂNIŢĂ: Patru pahare…

MOGÂRDICI: Trei…

ŞTEFĂNIŢĂ: Patru!

MOGHILĂ: Bea Mogârdici cât doi, dar tot c-un pahar bea…

(După ce Moghilă şi Mogârdici au pus masa.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Toarnă, Moghilă… Mi-e gura amară… S-a vărsat fierea-n mine…

MOGÂRDICI: Cum să nu se verse… D-atâta sfat!… Şi grozav e vinul contra sfatului şi-a fierii! Parcă-ţi ia cu mâna, nu altceva… Mie berheci, Moghilă. (Bea.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Mai toarnă, Moghilă… (Bea.) Şi-n paharul ăsta…

MOGÂRDICI: Ce-o mai fi ş-asta?… Mie berheieci, Moghilă. (Bea.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Mă strângea de cap un cerc de fer… Mă simţ mai bine… Amărăciunea s-a dus…

MOGÂRDICI: Nu spuneam eu?…

ŞTEFĂNIŢĂ: Mai, Moghilă… (Bea.)

MOGHILĂ: N-o lua repede, măria-ta. Nu te pune cu Cotnarul… Eu beau de Nicoreşti, şi…

MOGÂRDICI: Oare!… Mie berheheheci, Moghilă… (Bea.) Şi mai… (Bea.) Ca apa… Mai…

MOGHILĂ: Ci ca ho! că fac scurtă la mână!

MOGÂRDICI: Tii! S-a isprăvit! Să nu fie paharul gol!… Îmi moare soacră-mea… Tu vrei să-mi moară soacră-mea, Moghilă? (Bea.)

ŞTEFĂNIŢĂ: M-am limpezit… văz limpede…

MOGÂRDICI: Şi eu m-am limpezit, dar văz turbure…

ŞTEFĂNIŢĂ: Moghilă, e pregătit de vânătoare?

MOGHILĂ: Mâine ne sculăm din zori ş-o pornim spre Ceahlău.

MOGÂRDICI: Adică mâine ne culcăm din zori ş-o pornim cu butcile spre Ceahlău.

ŞTEFĂNIŢĂ: Nicoreşti, Moghilă. (Bea.)

MOGÂRDICI: Un ber… Stai! (Înnumără pe deşte şi se clatină.) Un ber-he-he-he-he-heci, Moghilă!

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu, nu-i turna…

MOGÂRDICI: Ş-apoi… de ce? Cu ce-am greşit eu mărieitale?… Mai bine ia-mi zilele!

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu, că eşti fricos ca un iepure…

MOGÂRDICI: Eu? Află, măria-ta, că Mogârdici nu ştie ce e frica!

ŞTEFĂNIŢĂ (surâzând): Aşa?… Moghilă, adu două ciomege.

MOGÂRDICI: Ascuţite?

ŞTEFĂNIŢĂ: Două ciomege… Să ne luăm ciobăneşte. Şi câte lovituri mi-ei da, atâtea pahare vei bea.

MOGÂRDICI: Sfântă Născătoare, ajută-mi!

(Moghilă aduce ciomege. Şi le-aleg. Le învârtesc. Ştefăniţă se lasă să-l izbească la început. Mogârdici se încurajează.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Una! (Râde.)

MOGÂRDICI: Berheci!

ŞTEFĂNIŢĂ Două! (Râde.)

MOGÂRDICI: Berheheci!

ŞTEFĂNIŢĂ: Trei! (Râde.)

MOGÂRDICI: Ber-he-he-he-ci!…

ŞTEFĂNIŢĂ (se pune şi-l loveşte întruna); Berheci… Berheheci… Ber-he-he-he-ci! Ber-he-he-he-he-ci…

MOGÂRDICI: Ai! Ai!

ŞTEFĂNIŢĂ: Vrei şi cotnar?… Na şi cotnar… Cot-cot-nar… Cot-cot-cot-nar…

MOGÂRDICI: Ai! ai! Apoi dă-o dracului de şagă… M-ai făcut numai vânătăi… (Aruncă ciomagul. Lupta încetează. Ştefăniţă şi Moghilă râd.) Şi ce râdeţi… D-aia nu e bună gluma cu cei mari!

ŞTEFĂNIŢĂ (trist): Ah! şi domnul e stăpân pe avutul, pe cinstea şi pe viaţa tuturor!

MOGÂRDICI (se pipăie pe spinare): Şi pe spinarea mea ca pe visteria ţării!

ŞTEFĂNIŢĂ: Toarnă, Moghilă… Nu, Nicoreşti…

MOGÂRDICI: Moghilă, mie un… Ce râzi?

MOGHILĂ (râde): Zi…

MOGÂRDICI (se clatină): Iacă, nu zic!

ŞTEFĂNIŢĂ: Moghilă, fuseşi la-ntrecerea d-alaltăieri?

MOGHILĂ: Fireşte că da.

MOGÂRDICI (împleticindu-se): Eu n-am… că m-am dezmeticit târziu… pe la jumătatea gârliciului…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ai văzut?

MOGHILĂ: Văzut.

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe dăşelate l-am întrecut c-un gât de cal…

MOGÂRDICI (bea şi vorbeşte singur): Un jerăgai pe gât… Cald al dracului…

MOGHILĂ: Da, şi mi se pare…

ŞTEFĂNIŢĂ: Cătălin şi-a ţinut calul…

MOGÂRDICI: Nici cu boii nu m-ai fi scos… Cald al dracului… (Bea.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Dar la halca pe jos? Din zece săgeţi, cinci trecui prin cerc, Cătălin nouă, ceilalţi două-trei…

MOGHILĂ: Era prea mic cercul…

ŞTEFĂNIŢĂ: Era dopotrivă la amândoi!

MOGÂRDICI (bea întruna): Cald al dracului!… Nu ştiu ce am astăzi de mă simţ greu…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce-ai avut şi ieri, ş-alaltăieri, şi totdeauna… friguri cu berheci…

MOGÂRDICI (ştergându-se de năduşeală): Îh!… Friguri?… Cald al dracului!… Să mă las oleacă pe dreapta cu un beeci… c-aşa mă odihnesc eu… Un bebeci, Moilă… paanice Moilă?…

(Mogârdici se lungeşte la rădăcina unui copac şadoarme.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi când ne împărţi doamna, mie paharul de aur şi lui pe cel de argint, mă uitai în ochii lui Cărăbăţ. Surâdea. Îi smâcii paharul din mână şi-i întinsei lui pe cel de aur. Nu vream să par copil în faţa lumii. Şi mulţimea bătu zgomotos din palme, mai mult pentru el ca pentru mine…

MOGHILĂ: Şi-ar fi fost mai stăpân pe el ca pe cal.

ŞTEFĂNIŢĂ: A! lacom la deşertăciuni!

MOGÂRDICI (prin somn): Mie un be-eci… Paanice Moilă… un paar…

ŞTEFĂNIŢĂ: A umplut urechile lumii c-ar fi luat c-o săgeată boldul de aur din vârful cortului sultanului Albu…

MOGHILĂ: O întâmplare…

ŞTEFĂNIŢĂ: Mânios, încălecai calul. Intrai în jir. Pusei pinteni de ţâşni sângele. Calul sări ş-o rupse la goană. Ţintii cercul. Aruncai săgeţile şi zburară pe d-alături. Lumea abia se ţinea să nu râză. Să mă fi tăiat, n-ar fi curs picătură de sânge. Veni şi rândul lui. Goni, ţinti, azvârli. Vâjiau săgeţile. Din zece, şapte prin cerc, prin acelaşi cerc! Ah! Şi le simţii pe câte şapte în inima mea, una după alta, una îndesând pe cealaltă!

MOGHILĂ: Când doamna îi puse în deşt inelul cu matostat, plesnea de trufie. Se făcuse roşu ca cârmuzul copilul din flori al lui Arbore, unchiul măriei-tale!

ŞTEFĂNIŢĂ (bea): Al moşneagului care iese mărturie că pribeagul Petre, lepădătura Rareşoaei, ar fi copilul bunicului meu Ştefan! (Trânteşte paharul cu fundul de masă.) A! poftim, măria-ta Petre, poftim… Arbore te îmbie la scaunul Moldovei!… Ah! mă strânge de gât!… Şi sunt domn al Moldovei!…

MOGÂRDICI (tresărind): Ce mai fu ş-asta?… (Se întoarce cu faţa în jos.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Cătălin vine la vânătoare?…

MOGHILĂ: Vine…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ei!…

MOGHILĂ: Pe Ceahlău, întunecimi, muchi, prăpăstii…

ŞTEFĂNIŢĂ: Dacă l-am pune pe buza unei… Şi singur… (Face semnul unei rostogoliri.)

MOGHILĂ: Şi? Ciacâr — cu ochi de culori diferite.

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi…

MOGHILĂ: A! da!

MOGÂRDICI (prin somn): Be-beci… Moilă…

(Ştefăniţă fluieră de trei ori haiduceşte.)

(S-aude un fluierat drept răspuns. Ştefăniţă tresare.)

MOGHILĂ: Ce e asta?

ŞTEFĂNIŢĂ: Ai să vezi… Ah! niciodată vinul n-a fost mai bun! (Bea.)

MOGHILĂ: Ce trosneşte?

Scena VI

CONTELE IRMSKY, ŞTEFĂNIŢĂ, MOGHILĂ, MOGÂRDICI (doarme).

(Vine contele Irmsky.)

ŞTEFĂNIŢĂ (trecând înaintea contelui Irmsky): Vino, conte, vino, te-aşteaptă scaunul gol, paharul plin şi inima mea deşartă când e fără tine! (Îl sărută pe obraji, pe ochi şi-l strângen braţe.) Bine?

CONTELE IRMSKY: Foarte bine când sunt cu măria-ta!

MOGHILĂ (aparte): Ciudată dragoste! Frumos băiat!

ŞTEFĂNIŢĂ: Moghilă, cunoşti pe contele Irmsky?

MOGHILĂ: Da, măria-ta, dar contele stă cam retras…

CONTELE IRMSKY: La umbra tronului, ca un oier la umbra ştejarului. (Râde şi se-ndeasă în Ştefăniţă.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Aşa, dragă, aşa… (Se suie pe masă şi ţine pe conte pe dupe gât.)

MOGHILĂ (aparte): Ce glas subţire!

ŞTEFĂNIŢĂ (după ce-i dă contelui să bea): Cântă-mi oleacă…

CONTELE IRMSKY: Să cânt?… Dar ăsta cine e?

MOGÂRDICI (prin somn): Be-beci…

CONTELE IRMSKY (râzând): Cine?

ŞTEFĂNIŢĂ (râde): Un ţap… După mamă, moldovean, după tată, armean… dupămeşteşug, beţivan… şi slugă credincioasă a domnului tău…

MOGHILĂ (aparte): Ce talie! Ce şolduri! Şi ce mişcări!

ŞTEFĂNIŢĂ: Cântă, dragă, cântă!… Dar… nu vreau aşa gros… (Îi face semn să se dezbrace. Contele Irmsky îi arată pe Moghilă.) Nu, nu te teme, va fi singurul… Şi e bine să ştie un om de nădejde.

(Contele Irmsky se dă după un copac şi într-o clipă se dezbracă
de hainele de pe deasupra şi apare cu rochie cam scurtă.)

IRMA: Iată-mă!

MOGHILĂ: A! a!

(Doamna Tana vine în pridvor şi priveşte înmărmurată. De la ea se vede ce se petrece jos, de la ei, nu.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Ah! Moghilă, ce fată fermecătoare! Un meşter din Italia n-ar săpa în marmură un trup mai curgător… un zugrav veneţian n-ar aşterne pe pânză un chip mai dulce… (o sărută) nişte ochi mai pătimaşi… (o sărută) şi-un păr care cade în inele de aur… Oh! Irma! Aş da toată Polonia pe tine! (O sărută.)

IRMA: Polonia m-a dat pe mine măriei-tale… (Îl sărută.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi am mai mult ca Polonia… (O sărută.)

DOAMNA TANA: Oh! (Dispare-n castel.)

ŞTEFĂNIŢĂ (tresărind): Cine-a oftat?

MOGÂRDICI (prin somn): Un be-heci, Moilă…

Actul II

Un luminiş pe muntele Ceahlău. Locul de pândă al lui Ştefăniţă. Printre pădurile întunecoase de brazi şi de molizi se vede, spre stânga, o muchie îngustă de piatră, mărginind o prăpastie adâncă. Patru cărărui dau în luminiş, două la stânga şi două la dreapta. Două se coboară întro parte şi cealaltă a muntelui şi două se ridică spre creştet. Mai mulţi buşteni răsturnaţi şi acoperiţi cu ferige. Norii se ridică din păduri şi se plimbă alene. Vremea, posomorâtă, ameninţă a ploaie.

Scena I

LUCA ARBORE şi comisul CĂŢELEANU vin pe cărarea întâia din dreapta. Comisul CĂŢELEANU, îmbrăcat în haine de vânătoare, cu tolba de săgeţi şi arcul, cu cuţitul la brâu şi c-o toporişcă în mână.

COMISUL CĂŢELEANU: Se-mbună domnul?

ARBORE: Nu vorbi nimic. Eu îi deşirai vicleşugul lucrului, cum e spre folosul lui ş-al ţării. El fluieră şi pocneşte din frunză. Uneori se-ntunecă şi dă din cap. Îi spusei că Luca Cârje a plecat pregătit cum să aducă vorba ca să fie spre lauda şi fala lui, el… Mă îngheaţă această muţenie. Dacă văzui, o luai razna prin păduri… El, copilul care mi-a rămas pe braţe, pe care l-am slujit cu credinţă… mă urăşte!

COMISUL CĂŢELEANU: E mâhnit pe noi… Nu l-ai auzit?…

ARBORE: A! să-l fi auzit când eram numai cu el… A răcnit, s-a strâmbat, s-a înecat… Abia şi-a venit în fire. S-a uitat lung la mine şi mi-a zis apăsând pe fitece cuvânt: Arbore, or te lepezi de gândul tău, or de nu!… Şi m-a măsurat cu ochii…

COMISUL CĂŢELEANU: Aşa e el, cu toane.

ARBORE: Cum ai fost să fii, aşa eşti… Eu sunt în lucrul domnului ş-al ţării… Ar fi o nebunie, şi pentru domn şi pentru ţară, să ne punem bine cu turcii şi rău cu leşii. N-aş vrea să ajungem ca muntenii. Până şi Neagoe, înţeleptul, a fost nevoit să dea pe fitece an 500 de copii padişahului… (Dârj.) Şoimi şi iepe, cât or vrea, suflete, nu!… Ah!…

COMISUL CĂŢELEANU: Dumneata cunoşti cât ţineam la dumneata… Bun e Dumnezeu… Are să se îmbuneze şi Ştefăniţă… Să vorbim de altceva… De ce nu luaşi arcul şi săgeţile?

ARBORE: O! ho! arcul sunt astea… (Arată mâinile.) Săgeţile sunt ăştia… (Şi-arată ochii.) De te lasă, lasă şi tu juvinele… Ei-hei! Mi-a slăbit arcul, şi săgeţile nu se mai duc piuind…

COMISUL CĂŢELEANU: Şi unde rămase?

ARBORE: La Durău. Peste un ceas încep bătăiaşii… Trebuie să pice acum… Să mergem… N-aş vrea să dea ochii cu mine…

COMISUL CĂŢELEANU: Unde?

ARBORE: Unde ne-ar duce picioarele…

(Se afundă pe cea dintâi cărare din stânga.)

Scena II

Logofătul TROTUŞANU, vornicul CĂRĂBĂŢ, paharnicul SĂCUEANU, vistiernicul SIMA vin pe prima cărare din dreapta, îmbrăcaţi în haine de vânătoare şi armaţi ca şi CĂŢELEANU. Toporul vornicului CĂRĂBĂŢ e mai mare şi mai ager.

VISTERNICUL SIMA: Lung drum şi greu…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Mai lung şi mai greu al vieţii…

PAHARNICUL SĂCUEANU: Întunecat… nu mai răsare soarele…

VISTERNICUL SIMA: Cerul?

PAHARNICUL SĂCUEANU: Nu, domnul.

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: O arătare…

VISTERNICUL SIMA: Cum, o arătare?

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: O vedenie… Ce e rău şi ce e bine?… Nu fac rău că m-am deprins cu binele… (Rupe o crenguţă.) Ştii tu ce e asta?

VISTERNICUL SIMA (uitându-se lung): O creangă de brad.

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Aşa ţi s-arată…

VISTERNICUL SIMA: Dar cum vrei să mi s-arate? Lucrurile cad supt simţurile noastre aşa cum sunt. Numai omul e făţarnic şi s-arată aşa cum nu e.

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: O! ho! care om nu e cum sarată? La un necaz, la o mânie, izbucneşte şi citeşti în el ca într-o carte deschisă. Nu văzuşi acum o săptămână? N-ai înţeles? Când te-a măsurat cu privirile, n-ai auzit pe la urechile tale un jiiit?

VISTERNICUL SIMA: Nu.

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: N-ai simţit, Săcuene, cine sapropia de gâtul tău?

PAHARNICUL SĂCUEANU: Cine s-apropia?

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: O sabie…

PAHARNICUL SĂCUEANU: A cui?

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: A lui!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: De ce ţi-e scris nu scapi.

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Şi credinţa e o arătare a minţii…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Astea-s lucruri greceşti.

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Blagoslovită fie ţărâna dascălului Isocrat candiotul: el mi-a dat înţelesul vieţii…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Dar tătână-tău ce-ţi dete, jogofete?

LOGOFăTUL TROTUŞANU: Arătarea vieţii…

VISTERNICUL SIMA (ia cărarea a doua din dreapta): Parcă p-aici ne-a poruncit domnul să ne suim, până la trei gurguie…

PAHARNICUL SĂCUEANU: La cele trei stahii…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Acolo bat hearele. Grozav aş vrea să năpustească un zimbru furios… cu trupul lui de bou mai şui, cu picioarele mai înalte, cu capul lunguieţ, cu coarnele drepte, aduse puţin la vârf… O! fuge ca săgeata, s-aruncă peste gârle ca o nălucă şi se caţără pe pieptul de piatră ca zidul de drept…

LOGOFŞTUL TROTUŞANU: Ai ucis?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Ucis… Cu răposatul Bogdan am colindat munţii noştri din muntele Iancului până-n munţii Vrancei. Odată eram pe Bicaz. Vodă ici, eu colea. Unde ne pomenim c-o namilă zburând că parcă ar fi avut aripi. Ar fi spart pe Bogdan de nu ferea-n lături şi nu i-aş fi înfipt toporul drept între coarne. S-a ridicat în două picioare, şi-a proptit capul în piept… Un răget… A sărit de doi stânjeni… Şi-a picat ca o pasăre năprasnică!

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Eu nici n-am văzut…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Capul lui, cum era capul de pe pecetea lui Dragoş.

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Mai suim mult?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Ca de la Durău până aici.

PAHARNICUL SĂCUEANU: Din coarnele lui să fac un pahar…

(Se afundă pe a doua cărare din dreapta.)

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Cam subţire…

PAHARNICUL SĂCUEANU: Fie…

Scena III

Pârcălabul CONDREA, vistiernicul IEREMIA, postelnicul ŞEARPE, CĂTĂLIN, TOADER şi NICHITA vin pe întâia cărare din dreapta, îmbrăcaţi ca vânători.
PÂRCĂLABUL CONDREA: Aici ne-a zis să-l aşteptăm.

POSTELNICUL ŞEARPE: Vine şi el cu ceilalţi.

VISTERNICUL IEREMIA: Vremea e a ploaie…

POSTELNICUL ŞEARPE: Nouri se ridică din creştetele pădurilor ca sineala închisă… Ai zice că ard pădurile de brazi şi de molizi… Cătăline, aţi întâlnit multe sălbătăciuni?

CĂTĂLIN: O! cât lumea! Mă mir cum d-avu răbdare domnul să nu-nceapă vânătoarea de cum dădurăm în ocolul slobod al Câmpulungului… Barem să ne fi lăsat pe noi să ne cercăm norocul…

VISTERNICUL IEREMIA: Ca şi cum nu l-ai fi cercat destul… În tătari şi-n urşi, în leşi şi-n vulpi, în turci şi-n mistreţi, săgeţile tale se duc fermecate… Săgeata şi vânatul…

TOADER: Am dat peste mâţe sălbatice.

NICHITA: Lupi şi jderi…

PÂRCĂLABUL CONDREA: Apoi, voi n-aţi ţinut drumul drept, aţi bătut razna, ca copoii.

TOADER: Sub coastele Câmpulungului, un stol de irunci…

NICHITA: Vulpile colcăie în codrii noştri…

POSTELNICUL ŞEARPE: Porunca a fost de la domn să nu scape o săgeată. Vânătorii sunt foc. Peste o jumătate de ceas ne dezleagă. Să vedem cine o da mai cu sete…

NICHITA: Eu, nea Cosma! Am să las pe Cătălin pe jos…

CĂTĂLIN: M-ai lăsa, de nu te-ai grăbi…

POSTELNICUL ŞEARPE: Vine… Întunecat şi alb cum nu l-am văzut nicodată!

PÂRCĂLABUL CONDREA: Nu-i trece paraponul.

VISTERNICUL IEREMIA: Băietanii ăştia să ţintească bine, ş-are să-i treacă…

(Se duc înaintea domnului şi ajută să dea după măgari coşurile cu mâncare şi cu vin. Domnul vine căutând în jos şi şuierând un cântec bătrânesc.)

Scena IV

ŞTEFĂNIŢĂ, cu cei de sus şi cu pârcălabul PETRICĂ, pârcălabul BALOŞ şi spătarul
HRANĂ. Vânători şi hăitaşi.

PÂRCĂLABUL CONDREA: Bine, măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ (şuieră): Mai bine ca oricând.

POSTELNICUL ŞEARPE: Cam ostenit oleacă, măria-ta… La noapte să te odihneşti zdravăn…

ŞTEFĂNIŢĂ (şuieră): De-a ieşi stelele, să număr o stea logostea, două stele logostele, pân-a crăpa de ziuă…

VISTERNICUL IEREMIA: Ş-un vestmânt mai groscior, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ (şuieră): Da, e frig cât să îngheţe vistieria, şi mie mi-e mai frig ca acum o săptămână, când era să crăp de căldură… (Şuieră.)

SPĂTARUL HRANĂ: Cum ne-mpărţim, măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ: Pârcălabul Condrea, postelnicul Şearpe şi vistiernicul Ieremia o să faceţi la dreapta, pe cărarea asta, şi înainte, până dincolo de cele trei stahii, la paltinul cu izvorul… Acolo rânduiţi-vă cum veţi socoti… A! şi flăcăii lui Arbore!… Cătălin, tat-tău, bine?

CĂTĂLIN: Slavă Domnului… E şi el aici…

POSTELNICUL ŞEARPE: La Durău ai vorbit, măria-ta, cu el…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ba el cu mine… Se vede că eu nu sosisem.. (Se uită spre muchia din stânga şi vorbeşte încet.) Să-l fac să şi-o aleagă singur… Sunteţi trei voinici, tineri şi sprinteni, tustrei ţintaşi buni, cu arcurile pe după gât, cu cuţitele la brâu şi cu toporiştele în mâini… Care din voi e mai de nădejde?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Care e mai tânăr?

NICHITA: Eu, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Care e mai voinic?

TOADER: Tustrei, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Care aruncă cu săgeata mai departe?

CĂTĂLIN: Nichita, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Care ucide ursul cu cuţitul fără a clipi?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Care ia cu săgeata rândunica din zbor?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Care urcă muchia în dungă ca iedul sălbatec?

CĂTĂLIN: Tustrei, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu pot s-aleg… Alegeţi voi… Uitaţi-vă colo, sus, unde se sfârşeşte zidul de brazi, unde se prelinge un nor vânăt…

TOADER: Da, vedem…

ŞTEFĂNIŢĂ: D-a lungul codrului este o făşie de piatră…

NICHITA: Da, vedem… Halca — cerc de fier folosit la aruncarea din galop a suliţei (joc în mare cinste la turci.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Acolo bate capra neagră… Care din voi e mai stăpân pe el însuşi să ia pânda aceea…

NICHITA: Eu, măria-ta!

TOADER: Ba, eu!

CĂTĂLIN: Luaţi seama… Muchia aceea să tot fie de doi coţi lăţime şi d-a lungul ei prăpastie dreaptă şi adâncă. Cum sunteţi voi pripiţi la izbândă, un pas greşit, ş-aţi cădea ca o piatră într-o fântână… până jos, praf şi fărâme… Acolo e nevoie de un om încercat, a căruia inima nu sare de curaj, ci aşteaptă fiara ca un stei de piatră. Nu e de ei, măria-ta… Mă duc eu!

NICHITA: Fireşte, iar el când e vorba d-o ispravă mai de seamă…

ŞTEFĂNIŢĂ (prefăcându-se): Fie! Dar aş fi vrut să vedem pe ceilalţi ce pot…

TOADER: Când o să facem şi noi încercări d-astea?…

ŞTEFĂNIŢĂ (printre dinţi): Mai degrab decât nu credeţi!… (Către Condrea, Şearpe şi Ieremia.) Nichita şi Toader cu voi… Luaţi-o iute la picior. În curând veţi auzi de trei ori buciumând… (Pleacă Condrea, Ieremia, Şearpe, Nichita şi Toader.) Ia seama, Cătăline… Cărăruia e-aşa de întuneoasă, că parcă nu te-ai sui la lumină, ci te-ai coborî în iad… Şi să dai un chiot când vei ajunge… Nu-ţi zic noroc, norocul e-n braţul tău…

CĂTĂLIN: Nu mă rog de noroc…

ŞTEFĂNIŢĂ: Roagă-te! Cătălin: Norocul meu e măria-ta, şi pentru norocul meu mă rog.

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi pentru tine! Mai ales pentru tine! (Cătălin s-afundă pe cărarea care suie muntele în partea stângă.) Vânătorii, pe aceeaşi cărare… Ştiţi locurile…

UN VÂNĂTOR: Cum să nu, măria-ta, că doar atâta slujbă am învăţat de când eram d-o şchioapă.

ŞTEFĂNIŢĂ: Hăitaşii p-astălaltă (arată cărarea întâia din partea stângă), care se lasă oblu… Ţineţi coasta, înşiruiţivă… daţi gură, sunaţi din cornuri, băteţi cu ciomegile şi cu tipsiile… (Vânătorii şi hăitaşii pleacă. Către boierii rămaşi.) Ah! Ce păcat că n-aţi fost! Ah! ce păcat!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Cum sosi olăcerul cu cartea măriei-tale, pornirăm, zi şi noapte, la drum întins. Siretul se umflase şi luase podul umblător de la Ghertoape…

ŞTEFĂNIŢĂ: L-aş fi trecut înot!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Am pierdut două zile…

ŞTEFĂNIŢĂ: Două veacuri!

PÂRCĂLABUL BALOŞ: Am pornit din Novograd cu zece cai d-ai noştri, şi am ajuns cu trei; şapte ş-au tocit potcoavele, au şchiopat şi i-am lăsat în drum…

ŞTEFĂNIŢĂ (aprins): Le-aş fi turnat potcoave de argint, numai să fi sosit la vreme!… Aş fi topit coroana strămoşilor mei… Singur, singur în tot sfatul, ca o oaie înconjurată de lupi!

SPĂTARUL HRANĂ: Ei unsprezece, şi noi, trei…

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi cu mine, treizeci şi trei!… Unu şi unu, şi nici unul cu mine… Destul am vorbit. La lucru!… Fiecare cu al lui!… Apucaţi pe cărarea asta… (arată cărarea din stânga care suie muntele) până la o colibă de cetini… Acolo e locul vostru…

(Petrică, Baloş şi Hrană se duc.)

Scena V

ŞTEFĂNIŢĂ, MOGHILĂ, ceva mai târziu, un ungur.

ŞTEFĂNIŢĂ (tresărind): Moghilă, tu eşti? Aş fi vrut câteva clipe singur… Singur sau cu tine e totuna… A! după gândul tău fuse… El şi-a ales locul… (S-aude un chiot depărtat. Ştefăniţă tresare.) Auzi?… A ajuns… Să ne uităm… Îl vezi?… Prinde cu ochii al doilea codru, pe a doua cută, acolo unde se coboară brazii verzi ca o oaste şi se ridică de cealaltă parte întunecaţi şi negri… Du-te pe linia dintre unii şi alţii până sus… Apucă pe făşia îngustă de piatră uscată… Spre vârf… În creştetul prăpastiei ce se deschide în genunea tăiată d-a curmezişul de un nor alb ca laptele… Nu-l vezi?

MOGHILĂ: Cât un copil… Stă pe brânci… Se uită în adâncime…

ŞTEFĂNIŢĂ: El este!… A! ha! (Râde nervos şi face semn cu mâinile, ca şi cum ar prăvăli pe cineva.) Ei, ai găsit?

MOGHILĂ: Da… un ungur.

ŞTEFĂNIŢĂ: Ei?

MOGHILĂ: Un tâlhar…

ŞTEFĂNIŢĂ (repede): Toate păcatele i le iert…

MOGHILĂ: Ca mitropolitul…

ŞTEFĂNIŢĂ: Îl bag în Divan…

MOGHILĂ: Asta să n-o faci. I-am făgăduit 500 de galbeni, 250 înainte şi 250 de urmă… şi pe urmă (pune mâna pe cuţit) să-i dăm să nu mai aibă nevoie de nimic şi de nimeni…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să-l ucizi?

MOGHILĂ: Ca p-un ucigaş!

ŞTEFĂNIŢĂ: Dar eu ce fac?

MOGHILĂ: Cârmuieşti!

ŞTEFĂNIŢĂ: Să vie încoa.

MOGHILĂ (la cărarea întâia, din dreapta): Mă!…

(Apare ungurul îmbrăcat ca vânător moldovenesc.)

ŞTEFĂNIŢĂ: O! mare şi urât e!… Ca vânător?

MOGHILĂ: De s-o întâmplă să-l vază, să nu se teamă… Ştii tu cui slujeşti?

UNGURUL: Ştii…

(Ştefăniţă tresare.)

MOGHILĂ: Ş-ai să faci întocmai?

UNGURUL: Minteni fac.

ŞTEFĂNIŢĂ (dându-i o pungă cu bani): Cum miroase a rachiu!

MOGHILĂ: Mă, vezi colo? Nu acolo… Mai la dreapta… Mai sus…

UNGURUL: Văzt…

MOGHILĂ: Tai codrii şi-i cazi drept în spinare.

(Îi face semn de rostogolire. Ungurul se duce p-a doua cărare din stânga.)

ŞTEFĂNIŢĂ (dupe ce a stat pe gânduri): Ah! ce-o fi făcând Irma? O lăsai în cortul meu…

MOGHILĂ: Vine, îmbrăcată în haine de vânătoare… Mogârdici după ea…

Scena VI

Ştefăniţă, Moghilă, contele Irmsky şi Mogârdici.

ŞTEFĂNIŢĂ: A! vii ca turturică uşoară, ca o lumină de vară care încălzeşte şi deşteaptă firea posomorâtă! Aici (întinde braţele), fiară care îmblânzeşte pe cel mai hain vânător! (O ridică-n sus, o învârteşte ş-o sărută apăsat.)

CONTELE IRMSKY: Atât sunt eu de fiară cât eşti tu de hain. (Îl sărută.) Ce-ai să faci cu cuţitul?

ŞTEFĂNIŢĂ: Să… când te-i repezi la mine…

CONTELE IRMSKY: Atunci nu mă repez…

ŞTEFĂNIŢĂ: Mă repez eu la tine… (O sărută.)

MOGÂRDICI: Mă uit şi nu-nţeleg! Frumos băiat?… Şi mam trezit d-o zi… Nici-o picătură…

ŞTEFĂNIŢĂ (pe gânduri): Cine-o fi oftat aşa de greu?…

MOGHILĂ: În ograda de la castel?

CONTELE IRMSKY: Da, cine-o fi oftat?

MOGÂRDICI: Când mă muiase somnul?… Eu am oftat…

ŞTEFĂNIŢĂ: Tu? Ca un urcior spart şi aruncat în gunoi…

MOGÂRDICI: Oare! Se făcea că Moghilă îmi luase berheciul… Eu trebuie să fi oftat… Tot drumul am oftat, că mă doare furca pieptului… Pe la Iacobeni adormisem călare. Dormeam şi visam vise urâte. Se făcea că-mi întinde cineva o cană…

MOGHILĂ: Cu apă…

MOGÂRDICI: Tu erai, diavole… Şi eu, după el… Mă neică, numai o dată, numai o dată s-o pui la gură… (Ştefăniţă sărută pe contele Irmsky.) Oare!… El îmi făcea cu mâna… Eu, după el… (Ştefăniţă sărută pe contele Irmsky.) Ei! se-n-groaşe gluma!… Până ce-am venit în nas… Tu fuseşi, butie de nicoreşti, că mă luaşi de ceafă…

MOGHILĂ: Ca p-o cârpă…

MOGÂRDICI: …şi m-aruncaşi într-o butcă… (Ştefăniţă pune pe genunchi pe contele Irmsky.) A! dârli-dârli ha-ha! Cogeamite vlăjganu în braţele lui vodă!… Cum ajunsei la Hangu nici eu nu ştiu…

MOGHILĂ: Cum deschideai ochii, ca un ţap: be-beheciu!… N-ai nici o măsură…

MOGÂRDICI: Ba am, cum să nu… De trei ori ca tine şi de două ori ca vodă…

ŞTEFĂNIŢĂ (se scoală şi se uită îngrijat la muchia goală): Acolo… da, acolo…

CONTELE IRMSKY: Ce să fie acolo, măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ: Semn de ploaie şi de vijelie!… Să-ncepem…

MOGÂRDICI (desfăcând coşurile): Să-ncepem…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să sune buciumele…

(Moghilă se duce pe întâia cărare din dreapta şi apoi vine. Se aud buciumele.)

MOGÂRDICI: Cotnar, Nicoreşti, Odobeşti, Huşi… Berheci… O! Berheciu e ca o fată mare, aşa se rumeneşte în pahar…

(S-aud zgomotele hăitaşilor. Din când în când trosnesc codrii.)

ŞTEFĂNIŢĂ (agitat): Ascultă, dragă conte, şi nu tresări! Unde ţi-e arcul şi tolba? Unde, toporul? Unde, cuţitele? Să nu-ţi tremure mâna… Să zboare săgeţile… Să-nfigi cuţitul până în plăsele… O! ce fraged eşti!…

CONTELE IRMSKY: Sunt rele fiarele voastre?

ŞTEFĂNIŢĂ (din ce în ce mai agitat): O! nu! sunt blânde şi drăgălaşe! Mistreţul umblă binişor ş-are dinţii ca ai tăi, mărgăritare înşirate pe un fir de argint! Cerbul s-aruncă blajin din muchie în muchie şi-are leagăn de mătase în coarnele lui! Ursul e ca moşneagul lui Dumnezeu, pe cine întâlneşte îl strânge în labe, să-i treacă junghiul şi durerea de mijloc! Zimbrul, dupăcare s-a luat pecetea Moldovei, o jucărie care te gâdilă cu coarnele lui drepte şi ascuţite! O! dulcele meu copil, nu te teme de fiare, ci de om să te temi!… (Se uită în stânga, la muchia goală.) Ah! acolo!…

CONTELE IRMSKY: Ce este acolo, măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ : Semn de ploaie… O să plouă cu lacrămi…

CONTELE IRMSKY: A!

MOGHILĂ: Măria-ta!

MOGÂRDICI (bea): Ei, cum căzui eu, neiculiţă!… Să-mi rup nasul, şi mai multe nu…

ŞTEFĂNIŢĂ : Că omul este o fiară pe care n-a îmblânzito veacurile… Ascultă hăitaşii şi ascultă şi fiarele… Care urlă mai frumos?… Ele fug şi zgomotul lor este fuga deznădejdii! Ei hauie a bucurie! Ele stau retrase în codri, ei vin de la sate şi oraşe şi le scormonesc vizuinele! Ele se apără, ei izbesc! Dumnezeu a făcut pe om prădalnic şi cumplit… Iacă toporul acesta… Îl vezi ce coadă are?… Să-l învârtesc cu mânie, şi coada lui va creşte, şi gura lui va despica tidva fiarei care pândeşte acolo!

MOGHILĂ: Măria-ta! Măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ (încet şi nervos): Nu mai ajunge!

CONTELE IRMSKY: Cine s-ajungă?

ŞTEFĂNIŢĂ : Fiara!… Şi nu se mai sfârşeşte!…

CONTELE IRMSKY: Ce să se sfârşească?

ŞTEFĂNIŢĂ : Vânătoarea!

MOGÂRDICI: Ba să ţie! De ce să se sfârşească? Abia am început. De ce-am venit la vânătoare? Să vânăm! (Bea. Mogârdici e cam ameţit.)

ŞTEFĂNIŢĂ (mai domol): Mulţi vânează ca tine şi sentorc acasă cu vânat şi cu nume…

MOGÂRDICI: Dacă au noroc… La vânătoare este aşa: Să tragi şi să nimereşti… Ba nu… Să nemereşti şi să tragi! (Bea. S-aud trosnituri care s-apropie.) Ce să fie?

MOGHILĂ: Un cerb.

MOGÂRDICI: Oare!

ŞTEFĂNIŢĂ (privind în gol): Ce, ţi-e frică?

MOGÂRDICI: Mie? Aş vrea să vie! (Bea.)

ŞTEFĂNIŢĂ : Ce-ai face?

MOGÂRDICI: M-aş face mort, de n-aş muri. (Bea.)

ŞTEFĂNIŢĂ : Moghilă, un pahar de vin… Mi-e frig…

MOGHILĂ: Cotnar?

ŞTEFĂNIŢĂ: Da… Poftim, conte, pe scaunul Moldovei… (Îi arată un buştean.)

CONTELE IRMSKY: O! frumoasă şi mândră e Moldova!… Cu codrii ei de pomi roditori… Cu câmpiile ei aurite… Cu coastele ei cu fân de flori mirositoare…

MOGHILĂ: Oştile voastre, când năpădesc vara, nu-şi iau de mâncare şi se nutrec cu prune, mere şi pere… că de multe ori pier de pântecărie…

MOGÂRDICI: Oare!

ŞTEFĂNIŢĂ (privind în gol): Bogată, bogată şi frumoasă… Zgârii pământul, şi grâul îţi dă la bob treizeci de boabe, secara treizeci şi cinci, orzul şaizeci şi meiul peste trei sute…

CONTELE IRMSKY: Aş vrea să fiu moldovean!

MOGÂRDICI: Mă crezi? Eu aş vrea să fii moldoveancă!

ŞTEFĂNIŢĂ: De ce, Mogârdici?

MOGÂRDICI: Toată ziulica aş ţine-o pe genunchi… Dârlidârli, ha-ha… (S-aude o trosnitură în apropiere.) Ce să fie?

MOGHILĂ: Ursu!

ŞTEFĂNIŢĂ: Toporu!

MOGÂRDICI (uitându-se în stânga): O! câtă dihania! Patruzeci de mucenici… ţineţi-mă… Ah! mor! (Cade leşinat.)

CONTELE IRMSKY: Ce faci, măria-ta? (Contele Irmsky cade în genunchi, tremură şi-şi acoperă faţa cu mâinile. Ursul mormăie şi s-apropie. Moghilă cu toporul în dreapta şi cu stânga ţine pe Ştefăniţă.)

MOGHILĂ: Măria-ta, e primejdie… Primejdia e a mea!

ŞTEFĂNIŢĂ (smucindu-se din mâna lui Moghilă): Fiara la fiară!… Mi-e sete de sânge!… (Ştefăniţă învârteşte toporul.) S-a ridicat în două labe… A!… S-a umflat!…

(S-aude un răcnet şi-o lovitură seacă între brazi.)

MOGHILĂ (din desiş): Măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ(venind cu mâna sângerată şi galben la faţă): S-a isprăvit! (Tresărind.) Nu încă! (Se uită spre muchie.) Acolo… Tot acolo!… Un pahar de vin… (Bea.)

CONTELE IRMSKY (tremurând): A trecut ceasu-ăl rău! (Îl mângâie.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu încă… Va trece!

CONTELE IRMSKY: Sânge? Eşti rănit?

MOGHILĂ: Sfâşiat?

ŞTEFĂNIŢĂ: Zgâriat… nimic…

MOGHILĂ: Să te spăl…

ŞTEFĂNIŢĂ: O! să mă speli…

MOGHILĂ: Să te leg…

ŞTEFĂNIŢĂ: Leagă-mă şi nu mă spăla!

MOGÂRDICI (se dezmeticeşte şi se uită în stânga): S-a sfârşit?… Iar îl văz, iar mor! (Cade pe spate.)

ŞTEFĂNIŢĂ (uitându-se la muchie): O! oh! mi-ngheaţă sângele!… Fiara pândeşte!… S-aruncă!… (face semn cu mâna dreaptă, ca şi cum ar rostogoli pe cineva. S-aude un răsunet departe.) Ah! a! a!

(Începe să râză şi să se strâmbe epileptic.)

CONTELE IRMSKY: Ce ai, măria-ta? (Ştefăniţă râde nervos.)

MOGHILĂ: I-a făcut rău lupta cu ursu… (Ştefăniţă râde.)

CONTELE IRMSKY: Nu, necontenit s-a uitat într-acolo…

MOGHILĂ: Ţi s-a părut!

ŞTEFĂNIŢĂ (ostenit): Să mă odihnesc… (Îi curg lacrămile.) D-acum încolo… s-a dus… s-a dus… s-a dus… (S-aşază p-un butuc.) Vânătoarea a început… De azi, cine m-ar întrece la vânătoare?

CONTELE IRMSKY (îl mângâie): Măria-ta, ai ucis o fiară…

ŞTEFĂNIŢĂ: Două!… Oleacă de…

CONTELE IRMSKY: Apă?

ŞTEFĂNIŢĂ: Vin!

MOGHILĂ (plecându-se la urechea lui Ştefăniţă): Doamne, eşti ca un copil!

ŞTEFĂNIŢĂ: Am fost!… Puiul de lup, când dă de sânge, lasă ţâţa lupoaicei şi e lup!… Prăpastia s-a căscat… şi l-a înghiţit… şi s-a dus…

CONTELE IRMSKY: Cotnar?

MOGHILĂ: Da, cotnar.

ŞTEFĂNIŢĂ: … S-a dus într-o clipă… Şi clipa aceasta o văz necontenit!

CONTELE IRMSKY (dând paharul domnului): Ce vezi, măria-ta? (Îl mângâie.)

MOGHILĂ: Nimic!

MOGÂRDICI (se dezmeticeşte şi se ridică în şezut): Ce face?… Voi beţi şi eu nu?

ŞTEFĂNIŢĂ: Sufletul meu ostenit pluteşte pe supt cetinii de brazi, singur, ca un cuc care taie aerul şi nu i s-aude zborul!… Moghilă, un pahar…

(S-aude trosnind prin desiş.)

MOGÂRDICI: Oare! Cine să fie?

MOGHILĂ (încet, lui Ştefăniţă): Ungurul…

ŞTEFĂNIŢĂ: Adevărata fiară! Toporul!

MOGÂRDICI: Nu mai spune, iar mor… (Iar cade pe spate.)

MOGHILĂ (trăgând cuţitul): Să-i dau şi rămăşiţa.

ŞTEFĂNIŢĂ (trist): Să nu-l înşeli…

(Moghilă s-aude prin brazii din stânga.)

MOGHILĂ: Ia-o înainte…

(Ş-aude un răcnet şi o cădere.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Plătit…

CONTELE IRMSKY (tresărind): Ce, măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ (pe gânduri): Şi rămăşiţa…

MOGHILĂ (se întoarce galben ca ceara): L-am târât în desiş…

CONTELE IRMSKY: Pe cine?

MOGHILă: Pe fiară…

MOGÂRDICI (dezmeticindu-se şi bând): Vânătoare or foc… Nu poţi să bei un paar în tihnă…

ŞTEFĂNIŢĂ (lui Moghilă): Ai ucis ca şi mine… Ţi-a sfâşiat mâna…

MOGHILĂ: Nu, m-a stropit…

ŞTEFĂNIŢĂ: Spală-te şi nu te lega… Tu nu vezi clipa pe care o văz eu necontenit… (Se uită drept înainte şi face cu mâna semnul rostogolirii.)

MOGHILĂ (încet, către contele Irmsky): Irma, ce te uiţi aşa?… Niţică apă, să-mi spăl cuţitul…

ŞTEFĂNIŢĂ (uitându-se ţintă): Ochii de mi i-ai scoate, şi tot am să văz înaintea lor omul şi prăpastia…

MOGHILĂ: N-asculta, Irma… n-ai să înţelegi nimic… E cam bolnav măria-sa… Frigurile întâiului urs pe care-l ucide…

ŞTEFĂNIŢĂ (abătut): Da, da, sunt cam bolnav… Să sune buciumele… Să înceteze vânătoarea…

(Moghilă iese pe cărarea întâia din partea dreaptă şi porunceşte să buciume.)

MOGÂRDICI (deşteptat din ameţeală): Ce-o mai fi ş-asta?

ŞTEFĂNIŢĂ: Ziua d-apoi, când se vor scula morţii din morminte!

(Moghilă revine.)

MOGÂRDICI (dă să se scoale şi nu izbuteşte): Să se scoale cine o putea… (S-aud în depărtare cetele de hăitaşi şi de vânători cântând din amândouă părţile.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi ei au întins curse fiarelor… Fără ei n-am fi ucis… Dar ei au poftă de cântat şi cântă frumos… Ia! să ascultăm!… (S-aud cântecele. Vorbele nu se desluşesc.) Cei cari urlau adineauri au glas de îngeri… În om e un înger ş-un demon… Mulţimea crede că îngerul stă la dreapta şi demonul la stânga… E una şi aceeaşi, pretutindeni şi totdeauna: făţărnicia!

MOGHILĂ: Cu demonul cârmuieşti, cu îngerul te cârmuieşte.

ŞTEFĂNIŢĂV (spre Irmsky): Vino şncoa, demone!… Ce te uiţi? (Irma se uită la Mogârdici.) A adormit… Să se scoale cine o putea… Adu mijlocul să ţi-l cuprinz, şi capul, şi ochii, şi gura, şi părul cu miros de rozmarin… Aici… aşa, aşa… bine… (Irma se aşază lângă dânsul.) De un an nu te-am alintat, demon de care îngerului meu i-e dor… Moghilă, sărută mâna asta… Joacă-te cu mâna ei… (Moghilă îi sărută mâna.) Ia seama… Până aici e voie… Mai departe dai peste demonul meu…

MOGHILĂ: Nu te teme… Eu nu sunt ca albinele, să-mi moi botul în orice floare… Contele Irmsky: Aşa-mi place, stăpâne, când râzi, când mă săruţi, când eşti un om ca toţi oamenii…

ŞTEFĂNIŢĂ: Sunt domn… Şi nu mai sunt om ca toţi oamenii de azi înainte…

(Încep să s-adune oamenii.)

Scena VII

Cei de sus şi logofătul TROTUŞANU, vornicul CĂRĂBĂŢ, paharnicul SĂCUEANU.

MOGHILĂ (încet, lui Ştefăniţă): Măria-ta, boierii!

ŞTEFĂNIŢĂ: Bine… Lasă… O! ho! iaca şi Trotuşanu, şi Cărăbăţ, şi Săcueanu… Acum vă întreb: aţi avut noroc la vânătoare?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Trotuşanu a săgetat un cerb de zece ani… Şi ce falnic îşi purta coarnele cu zece ramuri…

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Cărăbăţ a ucis cu toporul un zimbru… Vărsa căpăi din ochi… Când se năpusti, zisei: S-a sfârşit cu Cărăbăţ! Şi Cărăbăţ crescu încă p-atât cât e, şiodată făcu he!… Şi drept între coarne îl nimeri…

ŞTEFĂNIŢĂ: Cine ucide oamenii… uşor la fiare… Săcueanu?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Un ţap negru.

PAHARNICUL SĂCUEANU: Dar măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ: Un urs…

CONTELE IRMSKY: O! câtă dihania!

LOGOFĂTUL TROTUŞANU (lui Ştefăniţă): Eşti rănit la mână?

ŞTEFĂNIŢĂ: A, zgâriat… Când a căzut, şi-a prelins ghearele… Veniţi să-l vedeţi…

(Se duc şi-l privesc.)

TOŢI: O! o! (Revin în scenă.)

VORNICUL CĂRĂBĂŢ (lui Moghilă): Dar tu, voinice?

CONTELE IRMSKY: Şi el a ucis ceva… Ce-ai ucis?

MOGHILĂ (încurcat): Eu? Nimic…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Eşti plin de sânge…

MOGHILĂ: A! da! un lup!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: P-aici, lupi?… Nu prea sunt…

(Mogârdici sforăie.)

ŞTEFĂNIŢĂ (repede): Săcuene, ia doi vânători şi căraţi pe Mogârdici într-un cort, dar într-un cort cu merinde şi cu vinaţuri… (Îl iau de mâini şi de picioare şi-l duc.) Mogârdici (ameţit): Binişor, Moghilă, că-mi verşi berheciul…

(S-aude în codru comisul Căţeleanu.)

COMISUL CĂŢELEANU: Mă! n-aţi dat de Cătălin?… N-aţi văzut pe Cătălin, mă? (Intră în scenă într-un suflet.) Ah! măria-ta, se vorbeşte că…

ŞTEFĂNIŢĂ (tresărind şi căutând în jos): Ce se vorbeşte? Cine vorbeşte?

COMISUL CĂŢELEANU: Dar nu se poate, ar fi prea mare nenorocirea şi prea nedrept cerul cu bietul Arbore!… S-a răspândit zvonul că ar fi căzut în prăpastie…

(Toţi tresar.)

ŞTEFĂNIŢĂ (uitându-se pieziş şi pe subt gene): Cine?

COMISUL CĂŢELEANU: Cătălin!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Cătălin?

ŞTEFĂNIŢĂ: Să fi căzut?… Cătălin?… El, care sărea din stei în stei, care urca muchea ca o capră sălbatică?… Şi ziua la miază mare?… Nu se poate…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ (printre vânători): Mă, nu ştiţi de urma lui Cătălin?… Nici voi?… Nimeni?…

UN VÂNĂTOR: Ba mie mi-o spus Ion, şi lui Ion i-o spus Dragu, şi lui Dragu i-o spus a lu Maftei că s-ar fi auzit di pi muchia şeea o uruitură ca şi cum s-ar fi năruit toţi bolhanii. Cică ar fi dat boierul de-a berbeleacul… Apoi dă, a hi, n-a hi…

ŞTEFĂNIŢĂ (agitat): Să mai sune buciumele de adunare… Buciumaţi, măi!… Buciumaţi… Mort d-ar fi, să auză!… (Vede pe Arbore viind.) Şiiit!

Scena VIII

Cei de sus şi LUCA ARBORE.

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe unde ai fost, Arbore?… Eşti bine?… N-ai auzit nimic? Adică ce s-auzi?… Eşti bine?…

ARBORE (vesel): Măria-ta mă cercetează?… Oh! bunul meu domn! (Îi ia mâna şi i-o sărută. Ştefăniţă se întoarce cu spatele la el.) De se posomorăşte cerul, plămădeşte bogăţiile, de iese soarele, cresc bogăţiile!

ŞTEFĂNIŢĂ: De ce n-ai stat pe lângă mine?

ARBORE: Nu voiam să turbur petrecerea măriei-tale… Am colindat codrul… După ce m-am despărţit de Căţeleanu, am numărat şiragurile de brazi… Voiam să uit…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce?

ARBORE: Că nu-mi răspunseşi azi-dimineaţă…

ŞTEFĂNIŢĂ: O! buciumaţi, măi… buciumaţi… mort d-ar fi…

ARBORE: Cin să fie mort? (Mirat.) De ce lăsaţi capetele în jos?… S-a întâmplat ceva? Şi cui?… Nu văz pe Petrică, şi Baloş, şi Hrană… Încotro au apucat?… P-aici?… De ce nu vin?… Buciumaţi, mă, cu toţi dodată… Trotuşene, ce s-a întâmplat?… Cărăbăţ, taci şi gâfâi ca la război înainte d-a începe bătălia…

(Se uită la toţi.)

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Zădărnicia zădărniciilor şi toate sunt zădărnicii…

ARBORE: Nu pricep…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Bine-ar fi…

ARBORE: A! a!… Nu se poate…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce nu se poate, Arbore?…

ARBORE (caută cu ochii): Bătrân, neghiob, măria-ta… Nici pe copiii mei nu-i văz… A! nu, nu!… Ei, ca totdeauna, cei dintâi la năvală, cei din urmă la încetare… Cătălin… (Mişcare între boieri.) Ce vă turburaţi?… Cătălin… (Se uită la boieri.) S-a luat după mine şi m-a întrecut, Toaer după Cătălin, şi-o să-l întreacă. Nichita dupăToader, şi o să le iasă în frunte… Cătălin merge fluierând pe muchia prăpastiilor… (Se uită la boieri.) Toader, şi pe funie… Nichita p-o muchie de cuţit… (Tresărind.) În codrii noştri nu e fiară pe care să n-o răpuie, nici întunecime pe care să n-o pătrunză… Mai uşori ca fulgul şi mai tari ca oţelul… Nu e aşa, măria-ta… că i-ai văzut în Muntenia pân la Târguşor…

ŞTEFĂNIŢĂ (se reazimă d-un brad şi-şi întoarce capul): Da, da…

ARBORE (simţind începutul unei temeri): Nu-i aşa, Cărăbăţ… că… tu… i-ai învăţat meşteşugul…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Da, da, voinicii tăi deschid pârtii printre duşmani ca-n zăpada moale… oh!…

ARBORE: A! iată o ceată care s-apropie… (Se uită spre dreapta.) Ce păcatele, m-au lăsat ochii! S-a oprit… se despart… Trei au apucat întâi… Ceilalţi, care duc ceva pe umeri, au rămas mai la urmă… E Petrică… şi Baloş… şi Hrană… (îndoială-i creşte.) Toţi, Baloş?… Petrică, toţi?…

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Aproape toţi…

ARBORE (emoţionat): Cine lipseşte?

SPĂTARUL HRANĂ: Unul, numai unul, şi parc-ar lipsi o mie! (Hrană lăcrămează.)

ARBORE (îndurerat): U! u! Toaaader! Nichiiiita! U! u! (S-aude răspunzându-i din codru: u! u!…) Mi-a înţeles glasul!… E Nichita!… Ah! sunt ei! (Se repede la Ştefăniţă.) Crede la un bătrân, măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ (muncit şi concentrat): Aşteaptă… Nu e nimic, Arbore…

ARBORE: Crezusem… Dar nu crezusem nimic… Vin grămadă… Duc un vânat pe umeri…

ŞTEFĂNIŢĂ: Un vânat…

ARBORE: Prea vin încet… Măăă, aici sunt tătarii, porniţi ca la bătălie!… E cine să-mi închiză ochii, pustii de ochi se umezesc de bucurie.. (Se şterge la ochi.) A! Nu văz pe Cătălin! Doar Toader şi Nichita… Oh! bătrân nesocotit!… Trebuie să vie mai la urmă… (Se uită la boieri şi-i vede încremeniţi cu ochii în jos.) Ce?… (Intră Toader şi Nichita şi pun la pământ o năsălie de cetini. Ştefăniţă tresare şi încleştează pumnii.) A! tustrei?…

NICHITA: Da, tată, tustrei… Iacă p-al treilea… (Izbucneşte în plâns.)

ARBORE (cu spaimă): Rănit?

TOADER (plângând): Mort!

ARBORE (zdrobit de durere): Ah! Doamne, ce ţi-am făcut şi ce mi-ai făcut?

ŞTEFĂNIŢĂ: Cine? Eu?

MOGHILĂ (încet şi aspru): Ce faci?

ARBORE (îşi rupe încheietorile de la gât): Aer! aer!… Eadevărat?… Nu face nimic, Toadere! Nu face nimic, Nichita!… Nu face nimic, măria-ta!… Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului (Ştefăniţă tresare) în veci binecuvântat!… Mie mi s-au dus braţele şi ochii, măriei-tale cea mai tare platoşe de oţel şi-un ostaş drept credincios… Dacum soarele va arde capul meu… pe ploaie şi pe viscol nul voi acoperi… până voi închide ochii şi se va deschide pământul!… Adevărat c-a murit?… Şi nu plâng… Uitaţi-vă la mine, că nu plâng, că nu pot să plâng!… Împrumutaţi-mi lacrămile voastre să plâng la capul lui Cătălin al meu!… O lacrimă… numai una! Ah!…

(Cade grămadă. Boierii plâng.)

Actul III

O tindă în castelul din Suceava. Laiţe pe părţile laterale. În fund, două rânduri de stâlpi subţiri susţinând o friză. Stilul ogival. După stâlpi se văd coridoare pierzându-se. Pe pereţi, arme, străchini şi oale, şerpare, furci, fuse şi ştergare. Intrare prin fund. Alte două intrări, una în dreapta şi alta în stânga. În mijloc, mai multe scaune, unul ceva mai nalt.

Scena I

ŞTEFĂNIŢĂ şi DOAMNA TANA.

(Ştefăniţă, într-o tunică de catifea ca vişina putredă. Pe şoldul stâng, un pumnal. Doamna Tana, îmbrăcată într-un vestmânt închis, cu guler şi mânicuţe de dantelă.)

DOAMNA TANA: Te-aş asculta… Făgăduieşte-mi că vei izgoni pe contele Irmsky…

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu-ţi făgăduiesc…

DOAMNA TANA: Ce te leagă de el?

ŞTEFĂNIŢĂ: Nimic şi multe…

DOAMNA TANA: Nu poţi fără el… Dimineaţa, la prânz, la cină, noaptea o! mai ales noaptea! cu el mereu… Şacum mă prinz că tot la el te duceai… Nu-i ieşi din vorbă… Şi te lauzi cu voinţa!

ŞTEFĂNIŢĂ: Vorba lui nu-mi stânjineşte voinţa mea. El nu se amestecă în trebile ţării… Fac ce cred, cred în ce fac şi vreau şi pot orice în Moldova!… Dacă cu ajutorul lui Dumnezeu sunt toate în ţara asta, fără ajutorul lui, şi numai din voinţa Domnului, toate se sfărâmă! Tana, nu pot să te schimb din femeie în bărbat… numai atât!

DOAMNA TANA: Nici pe conte, din bărbat în femeie…

ŞTEFĂNIŢĂ: De unde ştii?… Hî… Şi ce-ţi pasă de contele Irmsky?

DOAMNA TANA: Mie?… Ziseşi să împărtăşesc din puterea ce o ai de la legi şi de la datini strămoşeşti… Şi eu atât îţi cer, şi nu vrei, şi nu poţi să vrei, căci supt domnul atotputernic e un om fără puteri care mestecă puterea cuminte şi liniştită cu zvâcnirile copilăreşti!

ŞTEFĂNIŢĂ: Mă faci să râz, Tana…

DOAMNA TANA: Şi tu pe alţii…

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe cine?

DOAMNA TANA: Pe boieri!

ŞTEFĂNIŢĂ: Pentru mojici, boieri… pentru domn, una… (Se uită la pumnal şi se joacă cu el.)

DOAMNA TANA: La ce te uiţi?

ŞTEFĂNIŢĂ: Citesc o hotărâre…

DOAMNA TANA: Trecută or viitoare?

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce-mi pasă de trecut!… Ce-a fost nu mai este…

DOAMNA TANA: Da, da, ce-a fost nu mai este!… Alexandru cel Bun, care a întocmit Moldova de jos şi până sus, Ştefan cel Mare, care mişcă tocmirea lui Alexandru, însufleţind-o cu sufletul lui, biruind şi întinzând stăpânirea ei peste sate, oraşe şi cetăţi… dorm somnul de veci în criptele mănăstirilor… Au fost, nu mai sunt… Oase, ţărână, puzderie, trecut!

ŞTEFĂNIŢĂ (uitându-se la pumnal): Da, da…

DOAMNA TANA: La ce te uiţi?

ŞTEFĂNIŢĂ: Citesc cronica ţării… Oh! începutul a fost greu!…

DOAMNA TANA (uitându-se ţintă la Ştefăniţă): Am auzit că bietul Cătălin pândea p-o muchie îngustă înainte d-a se prăpădi…

ŞTEFĂNIŢĂ (tresărind): Da… El şi-a fost ales locu…

DOAMNA TANA: …că de la măria-ta se zărea la el şi de la el la măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Aşa e…

DOAMNA TANA: Ei, cum se prăvăli în prăpastie cel mai viteaz din ostaşii ţării?

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu ştiu…

DOAMNA TANA: Nu-l vedeai?

ŞTEFĂNIŢĂ: Ba da…

DOAMNA TANA (ca şi cum ar rostogoli pe cineva): Nu l-ai văzut când…

ŞTEFĂNIŢĂ (repetă semnul rostogolirei): Nu!

DOAMNA TANA: Păcat!

ŞTEFĂNIŢĂ: Păcat!

DOAMNA TANA: Era înaltă stânca?

ŞTEFĂNIŢĂ (prins de vorbă, răspunde ca un copil): O! înaltă…

DOAMNA TANA: Era adâncă prăpastia?

ŞTEFĂNIŢĂ: O! adâncă…

DOAMNA TANA (repede): Şi cum s-a prăvălit?

ŞTEFĂNIŢĂ: Aşa!

DOAMNA TANA (izbucnind): Da?

ŞTEFĂNIŢĂ (trezindu-se): Ce?

DOAMNA TANA: Nimic… Şi s-a găsit şi-un om ucis, îmbrăcat în haine de vânător, aproape de locul unde pândeai măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Se zice…

DOAMNA TANA: Un ungur, un tâlhar, şi asupra lui 250 de galbeni…

ŞTEFĂNIŢĂ: Se zice…

DOAMNA TANA: Cum se zice?… Toţi boierii mi-au spus…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ei da, aşa e!

DOAMNA TANA: De unde atâţia bani la un om de teapa lui? O comoară pentru un sărman… Şi cum de şi-a luat comoara la vânătoare?

ŞTEFĂNIŢĂ (pierzând răbdarea): Eu ştiu?

DOAMNA TANA: Era ucis de curând…

ŞTEFĂNIŢĂ: De unde ştii?

DOAMNA TANA: Sângele abia se închegase… Şi măria-ta erai acolo, cu Moghilă şi Mogârdici şi cu contele Irmsky, de peste un ceas… Cum de n-ai auzit nimic?

ŞTEFĂNIŢĂ (izbucnind): Ce vrei să zici?… Că pe Cătălin l-am… (Ca şi cum ar rostogoli pe cineva.)

DOAMNA TANA: A! nu!… bărbatul Oanii… unchiul mărieitale… cel mai bun vânător… cel mai mândru ostaş… căpitanul copiilor de casă… O! nu!…

ŞTEFĂNIŢĂ (iritat): Atunci?… Ah! muiere!…

DOAMNA TANA: Ce-ţi pasă de trecut! Ce-a fost nu mai este!

ŞTEFĂNIŢĂ (concentrat): Teme-te de mânia domnului ca de urgia lui Dumnezeu!

DOAMNA TANA: Nu mă tem de domn, căci nu mă tem de om!

ŞTEFĂNIŢĂ (scos din fire, trage pumnalul): Uf! Tana!… (Tana se desface la piept.) Să ne împăcăm, Tana…

DOAMNA TANA: Contele Irmsky, peste graniţă…

ŞTEFĂNIŢĂ: Niciodată, mă înţelegi?… Niciodată! (Iese prin stânga.)

DOAMNA TANA (emoţionată): Cu asemenea domni se duc popoarele de râpă! (Ş-acoperă faţa. Cade pe scaunul cel mai nalt.)

Scena II

DOAMNA TANA şi NICULINA.

NICULINA (intră prin fund): Doamna plânge?… O!… buna noastră doamnă!… Cine să fi fost aşa de păgân ca să-ntunece pe cea mai strălucită stea de pe cerul Moldovei?… Domniţă, plângi?… De ce?

DOAMNA TANA (ştergându-se la ochi): Mă gândii l-alde părinţi… la Neagoe Basarab şi la Despina-doamna… Cum stau lungiţi în mănăstire, cu faţa în sus, liniştiţi, în tihnă, mi s-a părut că-i aud vorbind: Tu dormi, Despino? Da, doamne! Dar tu? Şi eu dorm lângă tine, că mult te-am iubit… Ş-aşa, răscolind trecutul, simţii că mă îneacă lacrămile binefăcătoare…

NICULINA: Auzii şi paşii cuiva… Cine fuse?

DOAMNA TANA: Ştefăniţă…

NICULINA: Domnul?… A!…

DOAMNA TANA (o priveşte lung): Ce fac fetele?

NICULINA: Lucrează şi vorbesc.

DOAMNA TANA: Ce vorbesc?

NICULINA: Vorbesc încet, că nu le-auzi… Câteodată oftează şi privesc furiş la Oana, care toarce ş-amestecă fuioarele de in cu cele de lână…

DOAMNA TANA: O! biata Oana!… Şi de ce venişi, Niculino?

NICULINA: Mă cere taica până mâine…

DOAMNA TANA: Până mâine?… Du-te… Postelnicul Şearpe e un om întreg la minte, ştie ce face… Să nu mă uiţi, Niculino…

NICULINA: Până mâine?

DOAMNA TANA: Şi un te duci?

NICULINA: La tuşa…

DOAMNA TANA: Şi când vei fi departe, departe, să te gândeşti la mine…

NICULINA: Departe?… Cât ai arunca cu săgeata de două ori, atât e de la castel până unde mă duc…

DOAMNA TANA: Du-te şi trimite-mi pe Oana… Să te sărut… (O sărută şi-o trec racrămile.)

NICULINA: O! iar?

DOAMNA TANA: Mi-adusei aminte de sor-mea Ruxandra… Eram mici şi puneam mâinile cruce pe piept, şi ziceam: Eu seamăn cu mucenica Barbura, şi ea: Eu seamăn cu sfânta împărăteasă Elena. Încă o dată…

NICULINA: Da, dar să nu-ţi mai aduci aminte de nimic…

(O sărută şi pleacă. Doamna Tana se uită după ea.)

DOAMNA TANA: Ah!

Scena III

DOAMNA TANA, OANA şi mai târziu ŞTEFĂNIŢĂ.

Doamna Tana şade pe scaunul cel nalt. Oana intră prin fund, îmbrăcată în negru, trasă la faţă, galbenă, cu părul încărunţit, despletit, tăiat puţin şi lăsat pe spate. Oana sărută mâna doamnei şi-o aduce la frunte. Doamna o sărută de mai multe ori.

OANA: De ce ai ochii roşii?

DOAMNA TANA: De mine te-ngrijeşti?

OANA: Dar de cine? Pe cine mai am pe pământ?

DOAMNA TANA (trecându-i mâna prin păr): Aşa se juca prin părul tău Ştefan cel Mare…

OANA (tresare): Doamnă!… Ast-noapte mi-a venit în vis, şi cu glasul lui din bătălii îmi zise: Tu dormi, Oană? şi Cătălin plânge! Sării în sus. Mi se bătea inima. Pusei capul pe pernă. Închisei ochii. Şi cum mă fură somnul, veni din nou de astă dată călare şi-mi zise: Tu dormi, Oană, şi Cătălin doarme de veci! Şi un urlet se puse de la miazănoapte. Tu dormi, Oană, şi viforul care a început va răsturna clădirea ce v-am lăsat moştenire vouă şi ţării! Mă deşteptai. Încremenisem… M-apucă fiorii când mă gândesc că jumătate din viaţa noastră e somn… Dacă o mai veni?… O!…

DOAMNA TANA: Să nu mai vorbim de vise…

OANA: Nu, să nu…

DOAMNA TANA: Mi-aduc aminte că într-o zi îmi ziseşi: Irmsky e supt în talie, să-l frângi, şi gros în şolduri…

OANA: Aşa mi s-a părut… Am fost rea… M-a pedepsit Dumnezeu…

DOAMNA TANA: N-ai fost rea… L-am văzut chiar în noaptea aceea în braţele lui Ştefăniţă… Irmsky e femeie!

OANA: A!… Maică a Domnului!… (Se închină.)

DOAMNA TANA: O femeie pângărind tronul şi ţara… Ceai face în locul meu?

OANA: Aş ruga pe domn s-o lase…

DOAMNA TANA: Şi pe domn…

OANA: L-aş ierta şi l-aş iubi!

DOAMNA TANA: Dar când domnul îţi răspunde: Niciodată!

OANA: L-aş ierta…

DOAMNA TANA: Tu l-ai crescut, l-ai mângâiat, i-ai făcut jucării…

OANA: Şi mă muşca de deşte… şi mă apuca de păr…

DOAMNA TANA: Muma lui murise… I-ai fost mumă…

OANA: Oh! era mic şi bălai, şi părea ca lumina candelei de la sfânta fecioară Maria… Şi când fratele meu, Bogdanvodă, se oprea la leagănul lui, copilul se trăgea speriat, înnodând braţele pe după gâtul meu…

DOAMNA TANA: Da… da…

OANA: Şi Bogdan se ducea şi zicea, zâmbind: Copilul tău e răsfăţat… Şi simţeam măruntaiele-n mine… ca şi cum l-aş fi născut eu!

DOAMNA TANA: Da, da, D-aia l-ai ierta…

OANA: Jur… că l-aş ierta şi fără asta!

DOAMNA TANA: Dar fiind soţul tău şi domnul ţării?…

OANA: L-aş ierta şi l-aş iubi!

DOAMNA TANA (cu mânie): Orce-ar face şi orce ţi-ar face?

OANA: E domn, e stăpân!

DOAMNA TANA (pe gânduri): E domn… e stăpân… Ce vreme urâtă… De două zile plouă…

OANA: E bine pentru sămănăturile de toamnă…

DOAMNA TANA: Aşa fuse în ziua vânătorii…

OANA: A! mai spune-mi, că de închiz ochii şi ascult povestirea ta, simţ că mă rostogolesc şi eu cu el în negura prăpăstiii…

DOAMNA TANA: Avea ameţeli la adâncimi?

OANA: A, nu! Ar fi trecut o genune p-o suliţă moldovenească!

DOAMNA TANA: Avea obicei să bea?

OANA: Cătălin?… Până să bea un pahar, se ştergea de trei ori la gură…

DOAMNA TANA: Atunci?…

OANA: Nu ştiu… Aşa a fost să fie…

DOAMNA TANA: De la domn se zărea la el…

OANA (muncită): Se zărea?

DOAMNA TANA: Şi nici o fiară n-a năvălit asupra lui…

OANA: Nici o fiară?

DOAMNA TANA: Îl ura cineva?

OANA (tresărind): De ce mă întrebi?… Nu trecuse înaintea nimănui, ba rămăsese în urmă, cu toate că era unchiul domnului!… Cine să-l fi urât?… Ah! nu!…

DOAMNA TANA: Cu toate că era spaima tătarilor… cu toate că era unchiul domnului şi feciorul lui Luca Arbore… Abia ajunsese căpitanul copiilor de casă…

OANA: O fi râvnit şi el, dar niciodată nu mi s-a plâns…

DOAMNA TANA: Şi la câţiva paşi de domn s-a găsit un om ucis, aruncat în desiş… un ungur… un tâlhar vestit, îmbrăcat în vestminte de vânător moldovenesc…

OANA: Cine ţi-a spus?

DOAMNA TANA: Postelnicul Şearpe… Şi asupra lui 250 de galbeni…

OANA (frământată): Cine l-a ucis nu l-a prădat… De ce lo fi ucis?… Şi ce căta un tâlhar la vânătoarea domnească?… 250 de galbeni?… Fusese ucis înainte să sosească domnul la luminiş…

DOAMNA TANA: Nu… după…

OANA (repede): De unde ştii?

DOAMNA TANA: S-a văzut după sânge…

OANA (tresărind): Ah! fusese plătit!… De cine?… Şi de ce? Cine era cu domnul?…

DOAMNA TANA: Mogârdici, beat, să-l fi trântit un copil… Irma… şi Moghilă…

OANA: El l-a plătit?… De ce?…

DOAMNA TANA: El?… Un calic… 250 de galbeni!

OANA: Aşa e… nu se poate…

DOAMNA TANA: Dar dacă lui Cătălin i-o fi dat cineva brânci în prăpastie? Tâlharul acesta i-a dat… Pe urmă l-au omorât ca să nu se afle… Era plătit, cin la plătit?…

OANA (cutremurându-se): Oh! mi-e frică! Mi-e frică! Taci, Tana! Taci! (Îşi acoperă ochii.)

DAMNA TANA: Cine-a mai rămas?… Lumina candelei de la preasfânta fecioară Maria!

OANA: Ştefăniţă!

DOAMNA TANA: Iartă-l şi-l iubeşte!

OANA (plângând cu hohote): Ştefăniţă!

(Cade în braţele doamnei, Ştefăniţă, îmbrăcat în zale, se aude ţipând înainte da veni.)

ŞTEFĂNIŢĂ: I! i! i! Moghilă! Moghilă! (Intră strigând.)

OANA (se repede ca o furie spre el): Oh! ce roşu eşti! (Cade în nesimţire.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce are?

DOAMNA TANA (stăpânindu-se): Vedenii, de când pieri Cătălin…

(Ştefăniţă face semnul de rostogolire. Apoi, îi arată o scrisoare.)

ŞTEFĂNIŢĂ (aprins): Îîîî… A! cui e scrisul ăsta?

DOAMNA TANA: Al… al… al lui Luca Arbore…

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând): O s-avem nuntă…

DOAMNA TANA: Nunta cui?

ŞTEFĂNIŢĂ: Un om bătrân c-o mireasă tânără… (Râde nervos. Bate în palme. Vin doi copii de casă.) Ei-hei! Mai iute! Luaţi pe Oana şi duceţi-o binişor în odaia ei… E tânără şi nu mai are bărbat… Are vedenii! (Râde nervos. Se duce la intrarea din dreapta.) Moghilă! U! Moghilă!

(Doamna Tana, care-l priveşte cu ură, se duce.)

Scena IV

ŞTEFĂNIŢĂ, MOGHILĂ şi MOGÂRDICI.

(Moghilă îmbrăcat ca un căpitan de copii de casă, şi Mogârdici, ca ajutorul lui, intră prin dreapta.)

ŞTEFĂNIŢĂ (aprins şi repede): Moghilă, să îndoieşti paza… De două săptămâni am schimbat armaşul… Şi am dovada aci… Ştefăniţă nu bea, nu doarme, ci cârmuieşte… Paloşele ascuţite! Ca briciul!… Descurc eu iţele… Nici un fir de păr nu se mişcă fără voia şi fără ştirea mea… Dar tu… Mogârdici?… Ca umbra de picioarele lui Moghilă…

MOGÂRDICI: De când sunt ajutorul lui…

ŞTEFĂNIŢĂ: Trist ajutor…

MOGÂRDICI: Ba vezi c-o să fiu vesel pe nemâncate…

ŞTEFĂNIŢĂ: A, nu-ţi dă de mâncare…

MOGÂRDICI: Ba nu-mi dă de băut… A! a înţărcat bălaia!… Eu îi cer, şi el: Tainul! Şi tainul e d-o jumătate de oca la prânz şi d-o jumătate la cină…

MOGHILĂ: Ba d-o oca întreagă la cină.

MOGÂRDICI: Ai? ce fel de oca? Abia apropii buzele de ea, şi i-am şi suflat în fund… (Ştefăniţă râde ca şi cum ar plânge.) Râzi, măria-ta, dar să fi fost eu în locul măriei-tale, mă făceam pe mine în locul lui şi-i dam lui locul meu, ca în loc să-mi zică el: Tainul, apşoara, slujba, să-i fi zis eu în locul lui: Tainu, apşoara, slujba!… Râdeţi, c-am ajuns de plâns!… Mă frig de sete ca prigoriile!… Boul cade-n jug dacă nu bea; calul rabdă de foame, dar de sete, ba; şi d-aia tătarul zice: Daţi vitelor să bea, că de mâncat găsesc ele!… Că eu, de sunt sănătos, mi-e sete; de mă ia cu călduri, mai foc; de mi-e frig, să mă-ncălzesc; de mi-e frică, să prinz curaj… Care va să zică, să beau!… Ei, ce să beau?… Apă?… Apa măneacă… Râdeţi… Dar, în ce să-neacă omul? În Moldova, în Prut, în Nistru, şi doar pe Moldova, pe Prut, pe Nistru nu curge apă?… O!… Mi-e sete, măria-ta, mi-e sete!

ŞTEFĂNIŢĂ: Mai rabdă, Mogârdici, mai rabdă…

MOGÂRDICI: Cât să rabd?

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi mie mi-e sete…

MOGÂRDICI: De ce nu bei?

ŞTEFĂNIŢĂ: Are să curgă talazuri roşii…

MOGÂRDICI: Oare?… Şi profir?…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să se-mbete şi pruncul în mumă!

MOGÂRDICI: Da, să bea şi el, de ce să nu bea?

ŞTEFĂNIŢĂ: Moghilă!

MOGHILĂ: Poruncă, doamne!…

ŞTEFĂNIŢĂ: E bun de ceva ăsta?

MOGHILĂ: Să bea!

ŞTEFĂNIŢĂ: Mogârdici, lasă slujba, că nu e de tine…

MOGÂRDICI: Oare!?

ŞTEFĂNIŢĂ: Te pui chelar peste vinuri…

MOGÂRDICI: Maică luminată! (Se închină de bucurie.) Eu n-aş fi găsit ceva mai potrivit pentru mine. Dumnezeu să-ţi dea sănătate, că bine le cârmuieşti…

(Ştefăniţă îi face semn să iasă. Mogârdici iese fugind.)

ŞTEFĂNIŢĂ (după ce se uită în toate părţile): Vezi tu, Moghilăi? Am aci lumina, şi puterea, şi osânda! (Îi arată scrisoarea fără să i-o dea.) Soarele luminează lumea pe dinafară. Acest petecel de piele e mai strălucit ca soarele… Sfredeleşte lumea pe dinăuntru… E destul să-i pui faţă în faţă… O! ho! ho! cum s-a îngălbenit, cum se şterge, cum se stinge, ca o sinie scoasă din foc care s-ar răci… Mai vezi?…

MOGHILĂ (se freacă la ochi): Abia zăresc…

ŞTEFĂNIŢĂ (aiurind, îşi urmăreşte gândul): O! aprindete, soare, şi luminează încă p-atât, şi tot pe dinafară vei lumina, şi tot pe jumătate! Tu pătezi cuprinsul când reverşi
razele tale! Sub slaba ta putere, tot ce este şi se mişcă sau stă va fi puterea tarcat: într-o parte lumină, în cealaltă umbră! În lumina ta, înşelăciunea, în umbra ta, adevărul! Şi când nu mai eşti, şi lumina îşi pierde arătarea, atunci lumina adevărului!… Moghilă, am aci cheia cu care să descui sipetele cele mai ascunse ale sufletului omenesc!… Am dezrobirea domnului Moldovei!… O! ho! ho!… Du-te, întăreştete, vino ş-ascultă la uşă…

MOGHILĂ: Măria-ta, dar…

ŞTEFĂNIŢĂ: Vrei să ştii?… Ca muierile!… Ş-aşa de gros?… Or tocmai că eşti aşa de gros… În a noua lună… Să nu lepezi… (S-apucă de cap.) Îmi arde de nerăbdare… Ca şi cum ar fi strâns într-o potcoavă… Ia!… S-aud paşi… Vin boierii… Du-te şi fă!
(Moghilă iese prin dreapta.)

Scena V

ŞTEFĂNIŢĂ, LUCA ARBORE, VORNICUL CĂRĂBĂŢ, PÂRCĂLABUL CONDREA, şi, mai târziu, ceilalţi boieri de divan intră prin stânga.

(Luca Arbore, îmbrăcat în negru, cu faţa arsă, cu capul gol şi părul în oarecare neorânduială.)

Toţi (plecându-se): Să trăiţi, măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ: Da… da… Aţi dormit bine?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Slavă domnului!

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce nu-ţi acoperi capul, Arbore?

ARBORE: Lasă, măria-ta, să-l ude ploile, să-l viscolească zăpada şi să-l bată soarele cum l-a bătut şi Dumnezeu!

ŞTEFĂNIŢĂ (ironic): Faci ca ţăranii când li se întâmplă să… (Semnul rostogolirii.)… Dar o mie de capete ţărăneşti nu plăteşte cât capul tău… O! da, da, capul tău are nevoie de adăpost, căci ţara are nevoie de capul tău… şi eu… O! mai ales eu!… Ce-aş face fără sfaturile tale?

ARBORE: Când binevoieşti a le cere, le dau şi eu cum pot…

ŞTEFĂNIŢĂ: Când binevoieşti a mi le da, le urmez şi eu cum pot…

ARBORE: Ce face Oana, măria-ta, că n-am văzut-o de două zile…

ŞTEFĂNIŢĂ: Oana?… Bine, sănătoasă… Adineaori avu vedenii… Aşa îi vine de când… (face semnul rostogolirii.)

ARBORE (tresărind de durere): Ah!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Biata Oana, că mult îl iubea!

ŞTEFĂNIŢĂ (surâzând): Da, era voinic şi chipeş om! Şi Oana se gândeşte întruna… Şi noaptea se deşteaptă, şi pipăie, şi nu găseşte pe nimeni… Şi e numai de treizeci şi patru de ani!

ARBORE (mâhnit): E mătuşa măriei-tale!

ŞTEFĂNIŢĂ: E femeie!

ARBORE: Şi fata mea!

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând): O, Arbore, Arbore, de când trăieşti, ai uitat… De câţi ani eşti?

ARBORE: Deh! Să nu stric cheful măriei-tale…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Şi măria-ta să nu răscoleşti amărăciunea lui Arbore.

POSTELNICUL CONDREA: Că e destul de mare!

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce frumos ţi-ar şedea ţie, Condrea, cu barba la ceafă!… Ai încercat?

PÂRCĂLABUL CONDREA: Nu, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să nu înceri… O singură dată încearcă omul… Să nu încerci… (Intră prin stânga logofătul Trotuşanu, bivellogofătul Isac, vistiernicul Ieremia, vistiernicul Sima, paharnicul Săcueanu, pârcălabul Petrică, pârcălabul Baloş, spătarul Hrană, comisul Căţeleanu şi se închină înaintea domnului.) Bine-aţi venit şi să vă întoarceţi cu bine!… A, Petrică şi Baloş… Hrană, bună sabia? Ascuţită?

SPĂTARUL HRANĂ: Ascuţită, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi dreapta, vânjoasă?… O să am nevoie şi de una, şi de cealaltă…

SPĂTARUL HRANĂ: De s-o muia dreapta, am să tai cu stânga… Pilda ne-a dat-o Cărăbăţ…

ŞTEFĂNIŢĂ (tresărind): Nici de stânga… nici de… eu nu te-am întrebat… Baloş, la Novograd, s-adună?

PÂRCĂLABUL BALOŞ: Vin cârduri romăşcanii, parc-ar fi cocori… În zece zile sunt gata…

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi-n Suceava vin plăieşii ca la nuntă… Nu e-aşa, Arbore?

ARBORE: N-am ştiinţă… Dacă a poruncit măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând): O! bătrâneţea, Arbore… Te gândeşti la ăl… (semnul rostogolirii) care s-a dus… Vezi, eu ştiu şi ce nu mi-ai spus tu… (Arbore se pleacă.) O! oricât de jos te-ai pleca cu voinţă, mai jos te cobori fără voinţă! (Trotuşanu şopteşte ceva lui Arbore la ureche.) Ce spui, cărturare?

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Nimic, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Nimicuri, cărţile tale… Postelnicul Şearpe n-a venit?

PAHARNICUL SĂCUEANU: Vine-acum… Îl lăsai cu fetişcana lui în târg…

ŞTEFĂNIŢĂ (printre dinţi): Şearpele trece drumul… Hî!…

Scena VI

Cei de sus, DOAMNA TANA şi OANA vin prin fund.

(Oana e nebună, cu părul în dezordine, şi peste rochia neagră, încinsă c-un curmei de tei. Doamna se încearcă s-o oprească şi nu poate. Toţi boierii privesc muţi de durere. Arbore scoate un oftat de spaimă.)

DOAMNA TANA: Oană, Oană, aici sunt boierii… Doamne, Doamne!

OANA: Nu, nu mai sunt boieri… O apă ş-un pământ… Eu caut p-al meu şi nu-l găsesc… E drăgălaş şi micuţ…

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe cine caută?

DOAMNA TANA: Oană, vino-ndărăt… Eu sunt… Doamna…

OANA (privind pe dasupra lumii): Doamna?… E nainte… Îndărătul meu, întuneric…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să vedem ce vrea…

ARBORE (plângând): Oană, uită-te bine la mine… Eu sunt Arbore, părintele tău… Pe cine cauţi?… O! Doamne, Doamne! El mort şi ea nebună!

OANA: Arbore?… N-avea barbă… cu mustăţile aduse… cu părul lunguleţ… cu ochii ca doi solzi de peşte, şi, când se încrunta, fulgera cu ei… Şi la glasul lui auiau codrii… Da! da!…

ŞTEFĂNIŢĂ (făcând un pas spre Oana): Ia-o, doamnă, numaidecât…

DOAMNA TANA: Fie-ţi milă de ea, măria-ta, n-o atinge… E blândă ca un miel… I-a venit din senin adineauri pe când vorbeam…

ŞTEFĂNIŢĂ (tresare): Şi ce vorbeaţii?… Mi-ai spus că are vedenii de când… (Semnul rostogolirii.)

DOAMNA TANA (tresare): A avut… dar nu aşa… N-o turburaţi… Se potoleşte ea şi pleacă… (Necontenit priveşte ţintă la Ştefăniţă.)

OANA: Şi era drept, şi bun, şi poporul îi zicea cel Sfânt… Îşi târa piciorul ăl drept, ba nu, p-ăl stâng… Nimic, Mario, ce tresari?…

(Boierii lăcrămează. Arbore plânge.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Ca muierile!… Baloş!

OANA: Oană, Oană, ce suflet e-n tine! E-e, e! Şi încă ce ostaş! Şi ce vor doftorii, măria-ta? Vor să te sărut, Oană!

ARBORE (ştergându-se la ochi): Ce vremuri!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Alte vremuri!

ŞTEFĂNIŢĂ: Vreţi să fie tot alea?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Să se întoarcă, măria-ta!

OANA: …Pe Voitiş?… Iar pe Voitiş…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ei, ci ca sfârşeşte cu aiurările tale!

OANA: De ce te superi?

ŞTEFĂNIŢĂ: Hî…

OANA: Supărarea e de la diavolul… Ce Dumnezeu, visează?… A! de multe ori omul visează… ce cu gândul n-a gândit!… Şi eu să mă întorc numai sudori şi sânge şi să zic: Nu mai sunt, măria-ta! Oană, Oană, ce suflet e în tine! Se vede că tat-tău, cine-o fi fost, a fost ostaş… Ei, şi ce ostaş! Nu, nu, nu e aşa!… (Se trudeşte să-şi amintească şi, neputând, plânge.) Ai înţeles, Oană? (Plânge.) Da, măria-ta! (Suspină.) O! O! oh!… Îl văz. A picat pe scaun… Mai bine… Na, să daţi paharul acesta Mănăstirii Putna… (Plânge.) Şi s-a închinat… O! Moldovo!

ŞTEFĂNIŢĂ: Bine că s-a sfârşit!

OANA: Nu, nu s-a sfârşit… Ce să se sfârşească?… O, Maică a Domnului… ca lumina de la candelă… Mi se îngroapă buzele în obrajii lui… Şi miroase a cuişoare… Adu la mama două!… Binişor, să nu cazi!… E tatăl tău, mamă, nu te speria…

ŞTEFĂNIŢĂ: De cine mai vorbeşte?

DOAMNA TANA: De măria-ta… când erai mic…

OANA: O! gropiţele de la deştele lui!… Şsta-l pândeşte… ăsta-l ocheşte… ăsta-l nimereşte… ăsta-l găteşte… O! căţelu… Ni, căţel!… Oh! cu buclele lui aurii, cu ochii ca două afine, cu buzele ca răsura, stă-n prag ca un sfânt în cercevea… (Ştefăniţă face o mişcare de nerăbdare.) Nu vă stric jucăriile, nu-mi turburaţi visele…

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Ea vede ce i se pare, şi nouă ni se pare ce vedem…

OANA: Nu-mi răpiţi mângâierea… Ce lumini s-aducă el Sfatului vostru?… Ţara e mare şi el e mic!

ŞTEFĂNIŢĂ: E domn!

OANA: Şi s-a făcut mare… şi l-a îngropat…

ŞTEFĂNIŢĂ: Aşa crezi tu?

OANA: O! l-a înghiţit întunericul…

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu, s-a tras la întuneric, ca să vază mai bine…

OANA: Ah! Tu dormi, Oană, şi Cătălin plânge!

ŞTEFĂNIŢĂ: Luaţi-o d-aici!

OANA: Viforul care a început va răsturna mândria Moldovei!…

ŞTEFĂNIŢĂ (din ce în ce mai tare): Luaţi-o d-aici!

OANA: Omul e mai rău ca fiara… (Ştefăniţă tresare.) Scroafa-şi mănâncă purceii, copilul părinţii…

ŞTEFĂNIŢĂ: Luaţi-o d-aici, vă zic!

DOAMNA TANA: Aide, Oană, să-ţi arăt lumina de la candelă…

(Oana se duce după doamnă. Plecând, îşi întoarce capul şi priveşte spăimântată pe Ştefăniţă.)

OANA: O! ca un ucigaş!

ŞTEFĂNIŢĂ (turburat): Să începem!

Scena VII

ŞTEFĂNIŢĂ, LUCA ARBORE, logofătul TROTUŞANU, vornicul CĂRĂBĂŢ, biv-vel-logofătul ISAC, paharnicul SĂCUEANU, vistiernicul IEREMIA, vistiernicul SIMA, pârcălabul PETRICĂ, pârcălabul BALOŞ, pârcălabul CONDREA, spătarul HRANĂ, comisul CĂŢELEANU.

(Ştefăniţă stă câtva pe scaunul cel mai nalt.)

ARBORE: O singură treabă aşteaptă întărirea măriei-tale…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ba două…

ARBORE: … aceea pe care a hotărât-o Divanul, învoiala cu Polonia…

ŞTEFĂNIŢĂ: Voi, dar nu eu! Tu, dar nu eu! Sigismund, dar nu eu!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Eu, Baloş, şi Hrană n-am fost aicea…

ARBORE (cu smerenie, către domn): Când aţi zis: faceţi ce vreţi, boieri…

ŞTEFĂNIŢĂ (se ridică-n picioare): Dar nu ce vreau!

ARBORE (liniştit): …potrivit vechiului obicei domnesc, nu mai era osebire între noi şi măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Unde e scris asta?

ARBORE: Nicăieri şi pretutindeni. Mintea tuturor e mai cuprinzătoare ca a fiecăruia în parte. Ce se urmează dupe obiceiul pământului n-are nevoie de scris. Nu e aşa, boieri?
Toţi: Aşa e!

ŞTEFĂNIŢĂ: Eh, mai degrabă…

ARBORE: Eu am puţine zile de trăit…

ŞTEFĂNIŢĂ (printre dinţi): Puţine!

ARBORE: …ş-aş vrea să închiz ochii, mâhnit eu, dar nu mâhnită ţara… Învoiala de negoţ cu Polonia ajungând la sfârşit, ne-am folosit de aceasta…

ŞTEFĂNIŢĂ: V-aţi, nu m-am!

ARBORE: …şi-am trimes pe Luca cârje, cu învoirea tuturor… Nu e aşa, boieri?

TOŢI (afară de Petrică, Baloş şi Hrană): Aşa e!

ŞTEFĂNIŢĂ: Cu a voastră, nu cu a mea!

ARBORE: …ca să vorbească marelui Divan al Poloniei şi lui Sigismund şi să întărească iarăşi vechile legături, pe temeiul pe care îl cunoşti măria-ta. Sigismund a primit şi-a trimes împuternicit pe preasfinţia-sa episcopul de la Cameniţa, Laurentius Miedzileski, ca să ia iscăliturile mărieitale şi ale Divanului…

ŞTEFĂNIŢĂ (face câţiva paşi repede): Pe cine?

ARBORE: Pe episcopul de la Cameniţa…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ha! Şi unde e episcopul?

ARBORE: La mine.

ŞTEFĂNIŢĂ (din ce în ce mai aprins): Când a sosit?

ARBORE: Ieri pe-nserate.

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi unde-a mas?

ARBORE: La mine.

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând nervos): O! ho! Moghilă! Moghilă! (Moghilă intră prin dreapta.) Avem mosafiri, Moghilă! Trimete la Luca Arbore, să poftească pe episcopul de Cameniţa, Laurentius Miedzileski, la castel… Şi vezi, primeşte-l bine… E împuternicitul puternicului crai al Poloniei, al lui Sigismund iaghelonul, p-a cărui faţă vitreagă i-am cerut-o eu în căsătorie, şi cel mai iubit prieten al lor a rămas cu buza umflată, cântând la lună cotoiul fără nădejde şi ciacâra nepăsătoare… (Mirare între boieri.)… Ei?… Şi de ce n-a tras la castel? (Moghilă iese.)

ARBORE (liniştit): Era plin de praf, obosit de drum şi e vechi cunoscut al meu.

ŞTEFĂNIŢĂ (ca prin vis): O! ho! Moghilă, nu uita că e un vechi prieten al lui Arbore!… (Apoi tare.) Şi l-ai scuturat bine?

ARBORE: Scuturat?

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând): De tot ce-avea… Aş fi vrut să mă fi strecurat după uşă şi să fi văzut de i-ai scuturat mai mult buzunarele ca vestmintele…

(Boierii se uită mitraţi unii la alţii.)

ARBORE: Eu?

ŞTEFĂNIŢĂ: Da, eu?… Şi l-ai sărutat?

ARBORE (mirat): Mâna, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând nervos): Am zis eu altceva?… Şi de când îl cunoşti?

ARBORE (liniştit): La bătălia de la Cosmin l-am scăpat de furia alor noştri… Era un smerit călugăr…

ŞTEFĂNIŢĂ: A! Ţi-e dator viaţa!

ARBORE (iuţindu-se puţin): Şi de ce această amărunţită cercetare?

ŞTEFĂNIŢĂ: A! ţi se pare o cercetare?… (Se repede la Arbore.) Şi de ce-ai roşit?… Ai ceva de-ascuns?

ARBORE: Eu?

ŞTEFĂNIŢĂ: Ba, eu!

ARBORE: Ce ciudat e râsul la om! Mai pot eu să mai râz? Şi cu toate acestea, am râs!

ŞTEFĂNIŢĂ: Ha! ha! să râdem, Arbore!… Ha!… Ha!… Cunoşti scrisul ăsta, Trotuşene?… (Îi întinde scrisoarea.) Da, uită-te bine…

LOGOFĂTUL TROTUŞANU (tresărind şi privind spre Arbore): N-aş şti să spui…

ŞTEFĂNIŢĂ: N-ai şti?… O! Uitaţi-vă la el, că nu ştie… (Boierii, uimiţi, se silesc să priceapă.) Dar tu, Cărăbăţ?… Uităte bine, bine…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ (tresărind): De… Şi-ar aduce cu al meu…

ŞTEFĂNIŢĂ: Cam prost scris… Cine-a scris nu e om de condei… Arbore… tu… ce zici?

ARBORE (liniştit): Da… Seamănă… De mine e scris.

ŞTEFĂNIŢĂ: Uită-te bine!

ARBORE (liniştit): M-am uitat… E de mine… Şi ce-am scris în această carte?

ŞTEFĂNIŢĂ: Ştii leşeşte?

ARBORE: De mic copil am învăţat.

ŞTEFĂNIŢĂ: Citeşte sus!

ARBORE (cu aceeaşi nepăsare, după ce şopteşte, încet, să nu s-auză, câteva cuvinte leşeşti): Eu, portarul Sucevei şi hatmanul Moldovei, cu închinăciune viu la picioarele lui… (Se schimbă la faţă şi se opreşte.)

ŞTEFĂNIŢĂ (izbucnind): Citeşte!

ARBORE (muind glasul): …lui Petru-voievod, feciorul lui Ştefan cel Mare… (Ridicând glasul.) …E scrisul meu şi n-am scris-o eu!

(Boierii, încremeniţi, privesc în pământ.)

ŞTEFĂNIŢĂ (râde şi se strâmbă): A! ha! ha!… Veţi vedea de ce dă îndărăt portarul Sucevei!… A! ha!… Ast-noapte două ceasuri după miezul nopţii caru ăl mare mai avea trei suliţe până să apuie un om călare, c-o bundă lungă, ieşi repede din Suceava, ţiind drumul Sniatinului. Câţiva aprozi se-ntorceau, din întâmplare, în cetate. Se încrucişează cu el. Cine e? Nu răspunde şi pune pinteni calului. Aprozii trag câteva săgeţi. Calul cade. Cade şi călăreţul. Se încinge o luptă. Omul e lungit şi-şi dă sufletul. Îl scotocesc şi găsesc cartea aceasta!… A! ha!… Iacă cuprinsul ei: Eu, portarul Sucevei şi hatmanul Moldovei, cu închinăciune viu la picioarele lui Petru-voievod, feciorul lui Ştefan cel Mare, şi să ştii că mi-a adus ştiri episcopul de pregătirile tale, şi tare m-am bucurat că ţara e scârbită de Ştefăniţă, şi ars aşteaptă năvălirea măriei-tale, şi cu credinţă nestrămutată rămâi de veci plecat rob, Luca Arbore. A! ha! Aţi înţeles?… Iacă de ce Arbore a ţinut să slujească lui Sigismund şi să mă umilească pe mine… Eu sunt Ştefăniţă, şi voievod? Petru!… Judecaţi!
Biv-vel-logofătul Isac (cu glasul tremurând): Bătrân la bătrân… Jură, Arbore, cum e adevărul!

(Arbore stă liniştit.)

VISTERNICUL Sima: Scoate-ne din îndoială… Jură!

(Arbore stă liniştit.)

PÂRCĂLABUL CONDREA: Pe Evanghelie, în faţa Maichii Domnului, jură că nu e adevărat!

(Arbore stă liniştit.)

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Şaptezeci de ani cu credinţă… Pui mâna în foc…

ŞTEFĂNIŢĂ (aprins): Că Arbore e vinovat!

PAHARNICUL SĂCUEANU: Pui capul…

ŞTEFĂNIŢĂ: Că Arbore e dovedit!… Moghilă! Moghilă intră repede.) Doar n-ai rădăcini ca vrejul!… Popa ăla e aici?

MOGHILĂ: Episcopul?

ŞTEFĂNIŢĂ: Popa!

MOGHILĂ: Aci, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: În cătuşe şi-n temniţă! (Moghilă iese repede. Mişcare între boieri.) Vorbeşte, Arbore!… De ce taci?

ARBORE: Aştept să vă liniştiţi.

ŞTEFĂNIŢĂ: Cine? Eu?

ARBORE: Domnul şi Divanul!

ŞTEFĂNIŢĂ: Aştepţi să… (Se îneacă.)

ARBORE: Când se năpustesc vânturile, nu s-aude om pe om… Şi mânia n-are urechi… Uitaţi-vă la mine. Părul mi-a albit de mult şi mi-a rămas câteva viţioane, ochii m-au lăsat, mâinile îmi tremură şi glasul s-a uscat… O casă părăsită în care nu se mai aud cântece de bucurie, ci, din vreme-n vreme, se lasă câte-o pasăre ostenită, îşi spune jalea şi dorul, şi se duce, lăsând în urma ei zidurile ruinate şi ierburile crescute pe ziduri… Aşa am ajuns… C-am slujit sub trei domni, şi sufletul meu n-a fost deschis lăcomiei… Sima şi Ieremia ştiu că mi-a fost pe mână vistieria, şi am rămas cu ce-am avut ânainte d-a fi hatman şi portar al Sucevei… Şi sufletul meu n-a fost deschis zădărniciilor… Mărturisiţi voi, cu care în războaie am împărţit rănile şi în pace grijile ţării, dacă am trecut înaintea cuiva…

TOŢI (mişcaţi): Aşa e!

ŞTEFĂNIŢĂ: Înaintea domnului!

ARBORE (cu tărie): Totdeauna… când a fost în primejdie!… (Scade glasul.) Uitaţi-vă la mine… Ştefan, fala neamului, mort! Bogdan, înainte de vreme, mort! Nevasta, moartă! Fraţii, morţi! Nor-mea, nebună! Cătălin, mort! Ceam ajuns? Umbră răcoritoare printre crucile unei mănăstiri, când la capul uneia, când la capul alteia… Izvor de lacrimi, care va seca în curând! (Din ce în ce mai vioi.) Mi-ar mai arde mie de uneltiri şi de răsturnări? Şi pe cine să răstorn? Pe Ştefăniţă mă iartă, măria-ta pe care l-am crescut de mic copil, pe care-l încălzeam la sânul meu bătrân de câte ori îi era frig, pe care-l luam pe şeaua calului şi adormea în braţele mele când ne apuca noaptea la drum în fruntea ostaşilor ţării, căruia îi povesteam bătăliile bunicului şi, când făcea ochii sperioşi, îi ziceam: Ca el să ajungi, dragul moşului! Şi cu cine aş sta eu la împărechere? Cu Petru pribeagul?… D-ar fi aşa, ce uşor mi-ar fi fost să-ţi sucesc gâtul mă iartă, măria-ta când Bogdan murise şi rămăseşi singur plăpând sub paza şi apărarea mea!…

(Boierii fac semne de aprobare.)

ŞTEFĂNIŢĂ (furios): Ai vrut să domneşti!

ARBORE: Aş fi putut şi n-am vrut! Te-am uns domn şi ai fost domn, dovadă că nu împliniseşi unsprezece ani şi-ai întărit dania pe care Cosma Şearpe o făcuse Mănăstirii Neamţului… Nu-i aşa, boieri?

TOŢI: Da! da!

ŞTEFĂNIŢĂ: Cum e, Hrană? Cum e, Baloş? Cum e, Petrică? Spuneţi voi!

PÂRCĂLABUL BALOŞ: De, măria-ta, cum să fie? Ai fost fără să fii, dar nici Arbore n-a fost…

ŞTEFĂNIŢĂ (îi dă cu tifla): Na! Na!

ARBORE: Nu-mi apăr bătrâneţea şi zilele amărâte, ci obrazul şi cinstea!… Scrisul din carte seamănă cu scrisul meu, dar nu cu sufletul meu! Duşmani s-au adunat mulţi, c-am fost drept şi neînduplecat…

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi ce vrei să zici?

ARBORE: Că măria-ta, fără să ştii, ai căzut în cursa ce mi s-a întins mie, şi-o iei de bună…

ŞTEFĂNIŢĂ: Aseară pică episcopul, ast-noapte se prinse cartea… Cum s-o plăsmuiască cineva aşa de repede?

ARBORE: De două săptămâni se ştia de sosirea episcopului…

ŞTEFĂNIŢĂ (furia-i creşte): Dar a fost moarte de om…

ARBORE: Să-l vedem…

ŞTEFĂNIŢĂ: L-am văzut eu!

ARBORE: Cine e? Să-l vedem, şi eu, şi boierii…

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu trebuie!

(Murmure între boieri. Se trag la o parte Petrică, Baloş şi Hrană.)

ARBORE: Zici că omul a fost ucis de… aprozi…

ŞTEFĂNIŢĂ: Zic!

ARBORE: Să-i vedem, cine sunt?…

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi de te-ai uita la ei, i-ai schimba din aprozi în hatmani?

(Boierii încep să protesteze.)

PAHARNICUL SĂCUEANU: Şi de ce să nu-i vedem, măria-ta?

VISTERNICUL IEREMIA: Atunci, cum să cercetăm pâra ce i s-aduce?

ŞTEFĂNIŢĂ: Am cercetat-o eu!

VISTERNICUL SIMA: Cum să-l judecăm?

ŞTEFĂNIŢĂ: L-am judecat eu!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Şi după care lege?

ŞTEFĂNIŢĂ (izbucnind de mânie): Legea sunt eu!

ARBORE (tresare): A! Ura n-are lege!… Oh!… Ura!… (Se uită cumplit la Ştefăniţă.) Ura, pe care am crescut-o, am ocrotit-o, am gătit-o, am ţinut-o de mână…

BIV-VEL-LOGOFĂTUL ISAC: Arbore!

ARBORE: …am scăldat-o, am şters-o, am culcat-o, am mângâiat-o…

LOGOFĂTUL TROTUŞANU: Arbore! Arbore!

ARBORE: …am pus-o pe tron, am povăţuit-o, i-am arătat calea binelui… ura, care s-a tăcut puternică… ura, care-mi pândeşte din senin amărâtele mele zile… ura, aceasta… (Îl îneacă plânsul.)

LOGOFĂTUL CĂRĂBĂŢ (mişcat): Tu plângi, Arbore?

ARBORE: …ura aceasta fără păreche a răpus şi pe Cătălin!… Acum le văd… N-am vreme să vă spui!… Cine pândeşte a mai pândit!

(Boierii rămân încremeniţi.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe Cătălin? (Fără să vrea, face semnul rostogolirii.)

ARBORE: O! da! da! pe Cătălin!… (Îi repetă mişcarea. După o pauză şi cu bunătatea tristă a unui bătrân care se duce.) Na, Trotuşene, inelul pe care-l ţin de la Şefan cel Sfânt… Na, Isac, cruciuliţa pe care-am purtat-o de când eram mic… Na, Căţălene, cartea aceasta de rugăciuni… Na, Ieremia, iconiţa… Na, Sima, mătăniile… Na, Condrea, cuţitul… Na, Săcuene, punga aceasta… Na, Cărăbăţ… (Se caută şi nu mai găseşte nimic.) Şi pentru tine nu mi-a mai rămas nimic… nimic… decât un sărutat!… O! nu mă plâng pe mine, care mă duc, ci pe Cătălin, care s-a dus, şi pe voi, care rămâneţi!… Fiara a dat de sânge!

(Boierii plâng.)

ŞTEFĂNIŢĂ (cu ură): U! (Se strâmbă.) Moghilă! (Moghilă intră.) Ia-i sabia!

(Moghilă vine repede spre Arbore.)

ARBORE (cu mândrie): Tu?… Nicicând n-a căzut din mâna mea! (Trage sabia. Ştefăniţă face doi paşi înapoi. Baloş, Petrică şi Hrană se pun în dreptul lui.) M-aş omorî…

ŞTEFĂNIŢĂ (alb de mânie): Omoară-te!

ARBORE (aruncând sabia jos): A, nu! Vreau să fii ucigaşul bătrânului care te-a crescut!…

ŞTEFĂNIŢĂ: Eşti osândit…

TOŢI BOIERII: Ce faci, măria-ta?

ŞTEFĂNIŢĂ: …Ia moarte!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Fără judecată?

ŞTEFĂNIŢĂ: Cine a zis?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Eu!

ŞTEFĂNIŢĂ: Tu?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Şi fără vină?

ŞTEFĂNIŢĂ: Cine-a zis?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Eu!

ŞTEFĂNIŢĂ: Eh!… Haide! (Face semn să plece Arbore.)

ARBORE: S-aveţi grijă de copiii mei…

ŞTEFĂNIŢĂ (sălbatic şi fioros): A! copiii? Le port eu de grijă!

ARBORE: Oh! (Iese plângând.)

(Toţi boierii scot un oftat adânc.)

Actul IV

O sală de arme cu tavanul de lemn şi cu grinzi mari.

O friză cu arabescuri şi în mijloc cu portretul lui Dragoş. La peretele din fund, tronul lui Ştefan cel Mare, acoperit cu o perdea de mătase veche. În apropiere de tron, o masă întinsă. Paharul domnesc, în formă de pâlnie înaltă şi subţire, e de aur. În stânga, o fereastră ogivală, care se deschide şi dă asupra pieţei din mijlocul castelului. În fund, în stânga, o intrare largă, care dă într-un coridor. În partea dreaptă, un leagăn aurit, în care se vede o păpuşă blondă. La un cap al leagănului atârnă jucării, mătănii, farmece şi păpuşele. O intrare în dreapta.

Scena I

Pârcălabul PETRICĂ, pârcălabul BALOŞ şi spătarul HRANĂ, în vestminte de război.

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Să fi fost vinovat?

SPĂTARUL HRANĂ: Care i-ar fi fost foloasele?

PÂRCĂLABUL BALOŞ: Dar domnul ce-a folosit să taie în neştire pe epitropul lui?

SPĂTARUL HRANĂ: Mi-e frică să mă întreb.

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Arbore ţinea în ruptul capului la unirea cu Polonia, şi Ştefăniţă, la unirea cu turcii.

SPĂTARUL HRANĂ: Cum, unirea cu turcii?… la 4.000 de turci, care se întorceau încărcaţi cu pradă din Polonia, nu le aţinu calea şi-i zdrobi până la unul?… Şi nu trimise plocon lui Sigismund steaguri, arme, şaluri şi vestmintele lui Iucbar paşa, ucis în bătălie?

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Da, împreună cu o scrisoare plină de ocări…

PÂRCĂLABUL BALOŞ: Nu e limpede… Cu turcii, pe carei bate, împotriva Poloniei, pe care o lasă în pace… Daruri şi ocări lui Sigismund… Ieri aruncă în temniţă pe Laurentius, pe temei că urzea cu Arbore năvălirea lui Petru, şi azi îi dă drumul… Nu e limpede…

SPĂTARUL HRANĂ: Cine-a văzut pe aprozii care i-au adus cartea?

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Nimeni, pentru că nu sunt, dupe cum nu e, nici mort, nici viu, omul la care s-ar fi găsit acea carte…

SPĂTARUL HRANĂ: Arbore nevinovat şi ucis… Arbore avea dreptate: cine pândeşte a mai pândit…

PÂRCĂLABUL BALOŞ: Pe Toader şi pe Nichita i-a închis…

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: I-a închis?

SPĂTARUL HRANĂ: O! săracii flăcăi! (Face cu mâna ca şi cum ar tăia două capete.) Unde sunt ceilalţi boieri?

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: În casa lui Arbore, se sfătuiesc.

SPĂTARUL HRANĂ: Ce poate sfatul contra săbiei?

PÂRCĂLABUL BALOŞ: Unde ne ducem?

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Unde-o vrea Domnul…

SPĂTARUL HRANĂ: Dar vrea?

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: O… (Mişcare de îndoială.) Sââât!

Scena II

ŞTEFĂNIŢĂ, PÂRCĂLABUL PETRICĂ, PÂRCĂLABUL BALOŞ, SPĂTARUL HRANĂ.

(Ştefăniţă, îmbrăcat în zale, răsuflând agitat, se plimbă de colo până colo.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Aşa să paţă cei care se ridică din puzderie şi se scutură în ochii stăpânului! (Se repede la un pahar şi gustă.) Am încercat. Nici unul nu e bun până n-oi isprăvi… Mai am ceva treabă… Uriaşii s-au luat la întrcere cu zeii păgânilor… şi ştiţi ce-au pătimit… Asta e vina şi păcatu… Moghilă… Moghilă!…

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Nu s-a întors…

ŞTEFĂNIŢĂ: Unde e?

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Unde l-ai trimis, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: A, da! Să întărească ştrăjile la intrările şi ieşirile oraşului… Dar boierii n-au venit?

PÂRCĂLABUL BALOŞ: Nu, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să vie degrab!… Unde sunt?

SPĂTARUL HRANĂ: Acasă la Arbore…

ŞTEFĂNIŢĂ (turburat): O! Arbore!… S-a mutat… Or fi având ei loc unde s-a mutat el?… De ce nu vin? Or vrea să le trimit pe mutul… care vorbeşte să-l înţeleagă toţi? (Dă cu tăişul palmei în jos.) Du-te, spătare, şi spune-le că Ştefăniţă îi aşteaptă cu masa întinsă… că mi-e sete… de cotnar!

SPĂTARUL HRANĂ: Mă duc, măria-ta… (Iese repede prin dreapta.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Ai venit? (S-aude gălăgie în piaţă.) S-au adunat calicii târgului!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: S-au adunat, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Vor să petreacă, ca ieri…

PÂRCĂLABUL BALOŞ (trist): Să petreacă, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ (deschide fereastra din stânga): Aş vrea să fiu or ce sunt, or unealta care… (Taie cu mâna.) Voi n-aţi vrea?

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Una nu se cuvine… Cealaltă… (Se închină.)

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând nervos): O! o! vă e frică!

PÂRCĂLABUL BALOŞ: De Dumnezeu, măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ: Vasăzică, de n-aş avea pe mutul care… Tu nai vrea să fii… nici tu?… (Doamna Tana intră repede prin fund, îmbrăcată în negru, cu părul despletit, cu ochii roşii şi cu mătănii negre în mână. S-aude zgomotul din piaţa castelului.) Ei, iar doamna!

Scena III

Cei de sus şi DOAMNA TANA, mai târziu spătarul Hrană şi MOGHILĂ.

DOAMNA TANA: Îndurare, doamne!

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce vrei?

DOAMNA TANA: Să-ţi scap numele de ocară, sufletul de osândă şi domnia de nelegiuire!

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi pentru cine te rogi aşa, că de n-ar fi vinovaţi, i-ai învinovăţi rugându-te?

DOAMNA TANA: Pentru Toader şi Nichita… Auzi?… Mulţimea se adună…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să petreacă!

DOAMNA TANA: Ascultă… (S-aude: Iertare! Iertare!) Cer iertare măriei-tale! Nu vor sânge nevinovat!

ŞTEFĂNIŢĂ: Am tăiat un cap scorpiei… mai are trei… ba nu, două… Şi tu vrei să bag sabia în teacă?

DOAMNA TANA: Ce-au stricat ei?

ŞTEFĂNIŢĂ: Că s-au născut!… Ce strică puii leoaicei din Egipet? Că sunt începuturi de lei… Ucide-i până nu se fac lei!

DOAMNA TANA: Preotul…

ŞTEFĂNIŢĂ: Popa!

DOAMNA TANA: …care i-a spovedit a ieşit cu lacrămile-n ochi şi mi-a zis: Roagă-te… să-i ierte, doamnă! Ostaşii care îi păzesc mi-au zis: Roagă-te să-i ierte, doamnă! Şi fetele…

ŞTEFĂNIŢĂ: Fetele!

DOAMNA TANA: …mi-au dat în genunchi şi mi-au zis: Domnul e milostiv… să-i ierte, doamnă!…

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe popă am să-l raz… la fitece ostaş o sută de vergele… şi fetelor tale… le arde de măritat…

DOAMNA TANA: În numele maicii care te-a născut…

ŞTEFĂNIŢĂ: N-am cunoscut-o!

DOAMNA TANA: În numele tatălui tău…

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu l-am cunoscut!

DOAMNA TANA: În numele bunicului tău cel sfânt…

ŞTEFĂNIŢĂ (se repede la fereastră): Oh! şi abia se mişcă!

DOAMNA TANA: În numele Muşatinilor, şi pentru iertarea păcatelor lor…

ŞTEFĂNIŢĂ: Domnii n-au păcate…

DOAMNA TANA (cade în genunchi): În numele cerului… şi-al lacrămilor mele…

ŞTEFĂNIŢĂ: De s-ar sui şi-ar trece peste capul lui Dragoş, n-aş călca hotărârea mea!

DOAMNA TANA (se scoală plângând): Nu e nici soţ, nici părinte… O! voi, care aveţi copii (către boieri) şi-i sărutaţi, şi vă sărută, şi le închinaţi căpătâiul când se culcă, şi vi se bate inima când răsar prin somn, şi vă creşte inima când vă zic tată… voi trebuie să-mi înţelegeţi durerea… vouă trebuie să vă fie milă…

ŞTEFĂNIŢĂ (se uită pe fereastră): Mai iute! Mai iute!

DOAMNA TANA: …rugaţi-vă pentru ei!

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Doamne…

PÂRCĂLABUL BALOŞ (dând în genunchi): Doamne…

ŞTEFĂNIŢĂ: Sus!… Nu fi muiere!… Petrică, tu să fii portar al Sucevei şi hatman al Moldovei, şi tu, Baloş, logofăt, în locul lui Trotuşanu… (Se uită pe fereastră.) Mai iute!

DOAMNA TANA: De piatră d-ai fi fost, te-ai fi muiat! O! osândit al întunericului!

(S-aud strigăte de: Iertare! iertare!)

ŞTEFĂNIŢĂ (se uită pe fereastră, face semn, s-aude o lovitură surdă): Unu! (Se strâmbă.)

DOAMNA TANA (se clatină): Oh! hainu!

(Strigăte de: Iertare! Ştefăniţă face semn. S-aude a doua lovitură surdă.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Doi!… S-a isprăvit! (Se strâmbă.)

DOAMNA TANA: O! Eşti plin de sânge, Ştefăniţă! (Se clatină şi cade pe-un scaun.)

ŞTEFĂNIŢĂ (lui Baloş): Du-o d-aici! (Baloş vrea să ia în braţe pe doamna, care se deşteaptă.)

DOAMNA TANA: Cine e? Dumneata Baloş?… Crezui c-ar fi… O! mulţumim! Mă duc eu… (Din fundul sălei se uită înapoi.) Oh! Oh! (Iese.)

ŞTEFĂNIŢĂ (stă p-un scaun şi-şi ia capul în mâini): Tana nu mă înţelege… Ostenit… De două nopţi n-am închis ochii… Mi-e sete…

HATMANUL PETRICĂ (îi toarnă vin în pahar): Poftim, doamne, o picătură de vin…

ŞTEFĂNIŢĂ (aduce paharul la gură şi gustă): Nu pot să beau… E coclit… Baloş, gustă…

LOGOFĂTUL BALOŞ: Nu, măria-ta, e bun…

ŞTEFĂNIŢĂ (iar gustă): Amar… Petrică, gustă…

HATMANUL PETRICĂ: Nu, măria-ta… bun…

ŞTEFĂNIŢĂ: Mi-e sete şi nu pot să beau… (Se scutură, ca şi cum ar da la o parte nişte fire lungi.) Parc-aş înota într-un iaz cu brădiş… Când mă voi curăţa de aceste ierburi cari se agaţă de mine şi mă trag la fund?

LOGOFĂTUL BALOŞ (cu ochii în jos): Destul, măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ (trezindu-se din gânduri): Ce, destul?

LOGOFĂTUL BALOŞ: Niţică odihnă…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce, destul?

LOGOFĂTUL BALOŞ: Crede-mă, măria-ta, destule capete…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ştefan cel Mare aşa a făcut înainte d-a domni…

LOGOFĂTUL BALOŞ: Dar nu când a domnit…

ŞTEFĂNIŢĂ: Fiindcă a domnit… Şi eu vreau să domnesc!

LOGOFĂTUL BALOŞ: Dupe ce-a biruit pe Aron, a iertat pe toţi de moartea tatălui său Bogdan…

ŞTEFĂNIŢĂ: Aş ierta pe toţi d-ar fi de moartea tatălui meu Bogdan… dar e vorba de mine!

LOGOFĂTUL BALOŞ: Mă iartă… dar până când?

ŞTEFĂNIŢĂ: Până oi avea un Sfat care s-asculte, iar nu să poruncească! (Baloş şi Petrică se privesc îngrijaţi. Spătarul Hrană şi Moghilă, schimbaţi la faţă, vin repede prin dreapta.) Singuri? Ce fac boierii? Nu vin? Nu le-aţi spus că-i aştept… Ce v-aţi schimbat la faţă?…

SPĂTARUL HRANĂ: Boierii sunt acasă la Arbore…

ŞTEFĂNIŢĂ (tresărind): Toţi?… Ci spune, Hrană, că eşti spătar!… Moghilă!…

MOGHILĂ: Numai Isac şi Trotuşanu…

ŞTEFĂNIŢĂ: Încotro?… Ce drum au apucat?

MOGHILĂ: Trotuşanu nu se ştie…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să se ştie!

MOGHILĂ: Isac, spre Roman…

ŞTEFĂNIŢĂ: O roată de călăraşi după Isac… Un l-o apuca să-l taie… E judecat şi osândit!… Pe el şi biv-vel logofătul Ivaşcu de la Roman… Ştiu eu de ce!… Ceilalţi nu vin?

SPĂTARUL HRANĂ: În curte la Arbore zărvăie lumea… Şi ei se sfătuiesc…

ŞTEFĂNIŢĂ: Sfatul e unde e domnul!… Nu vor să vie?

SPĂTARUL HRANĂ (luându-şi curaj): Nu!

ŞTEFĂNIŢĂ: O! o! (Râde îndârjit.) Şi Baloş zicea că e de ajuns?… De ajuns e, logofete Baloş?… Răzvrătiţii!… O! ho! ho! Toţi Arbori?… La pământ codrul şi să-mpădurim din nou!… Moghilă, ostaşi destui?

MOGHILĂ: Destui şi buni, afară de 500, cari au lăsat armele jos şi cer să le dăm pe Toader şi Nichită…

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi ce fac sutaşii lor?

MOGHILĂ: Ce fac şi ei…

ŞTEFĂNIŢĂ: O! o! pilda rea se-ntinde, să dăm noi pe cea bună!… Coiful, sabia şi calul! Să lase puntea castelului… Mă duc eu la boieri! (Petrică-i-aduce sabia. Dă să ia sabia.) Nu asta… p-a lui Ştefan cel Mare!

HATMANUL PETRICĂ (încearcă sabia lui Ştefan cel Mare): E cam ruginită, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Peste-un ceas, ca nouă… Cum ieşise din mâinile genovezilor şi cum era în mâna lui Ştefan cel Mare! Calul, gata?

MOGHILĂ: Gata, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Are aripi?… Nu? Nu face nimic, am eu pinteni!

(Ies prin dreapta. S-aude tropotul calului.)

Scena IV

OANA şi DOAMNA TANA.

(Oana vine prin fund, cu cearcăne împrejurul ochilor, cu furca-n brâu. Cum apare, se repede la leagăn.)

OANA: O! te-ai deşteptat!… Ce mumă rea! (Şade lângă leagăn.) Iacă-mă… Nu mai plânge… (S-a-pleacă pe leagăn.) Cu ochii închişi… I-e somn… Adormi, Ştefăniţă… (Daină leagănul.) …Suceava vine, din munţi înalţi, încărcată cu basme… Pe care să ţi-l spun? Pe-l cu Muma-Pădurii?… A, nu, că e de frică, şi visezi urât, şi plângi prin somn, şi-ai să fii rău când te-i deştepta… Mai bine pe Ileana Cosânzeana cu cosiţe de aur… A, nu mănâncă pe copii… Îi iubeşte, că ei nu i-a dat Dumnezeu… A adormit… (Apare Tana în fund.) Vântul nu adie… Nu se mişcă o frunză… În toate să te duci, în odaia asta să nu intri… A-lu-lu…

DOAMNA TANA (să se ducă spre masă târâtă de o dorinţă crâncenă, dar vede pe Oana şi se sperie): O! ea e fericită! Toată ziua toarce şi ululuie leagănul de când i-am dat păpuşa… Sa întors şi s-a oprit la acum optsprezece ani… De multe ori n-aude, şi te face să crezi că nici nu vede… Dac-ar vedea ce se petrece aici… Oh!…

OANA: Sâât… Să nu se deştepte… Abia adormi…

DOAMNA TANA: Oană, mă auzi?

OANA: Da.

DOAMNA TANA: Oană, mă vezi?

OANA: Da.

DOAMNA TANA: Cine sunt eu?

OANA: Tu?… Tu?… O roabă bună, bună s-o pui la rană…

DOAMNA TANA: Ştii tu ce e asta, Oană?

(Îi arată o sticluţă lungă şi subţire.)

OANA: O, o pasăre… Ce frumos cântă… Şi tu eşti frumoasă ca înţelepciunea…

(S-aude un tumult depărtat.)

DOAMNA TANA: Ce-o fi uietul ăsta?

OANA: Vântul se umflă… De nu l-ar deştepta… Vino, doamne, de-l adoarme şi tu, peşte, de îl creşte…

DOAMNA TANA: O! nu vezi şi n-auzi, Oană! Tu ai ochi, şi nu vezi picăturile astea gălbui… Ai urechi, şi n-auzi că episcopul Laurentius mi-a dat sticluţa asta şi mi-a spus că în ea stă mântuirea ta, ş-a mea, ş-a Moldovei… Nu mai vreau să mai fiu doamnă, şi ca să nu mai fiu trebuie să nu fie! Ş-aş avea nevoie să spui cuiva, şi n-am cui… Tu-mi rămăseşi, şi te pierdui şi pe tine… Moldova e pustie! (Se duce repede la masă şi ia paharul de aur al lui Ştefăniţă. Scoate sticluţa.) Îmi tremură mâna? Oh! mi se cutremură sufletul! Nu pot… Ş-am jurat înaintea iconostasului… Ah! Oană, ce faci, Oană?…

(Se duce repede spre Oana.)

OANA: Mai încet, că doarme…

DOAMNA TANA: Cine doarme?

OANA: Ce, nu ştii?… Ştefăniţă.

DOAMNA TANA: O s-adoarmă!

OANA: Îţi spui că doarme… Ia priveşte-l… Ca lumina de la candela Preasfintei Fecioare! Şi cum îşi mişcă buzele! Visează că suge… Vezi cum aşează mâinile pe ugerul plin, şi apasă, şi mulge… A! s-a oprit şi râde… Visează că manca se joacă cu el şi îi face aşa… (Suge buzele şi ţiuie.)

DOAMNA TANA: L-ai văzut tu aşa de mic?… Şi nu l-ai sugrumat?

OANA: De ce?

DOAMNA TANA: Să vezi cum îi şade cu limba scoasă şi cu ochii ieşiţi…

OANA (se-nfioară şi arată păpuşa): Lui?

DOAMNA TANA: Nu, ăluilalt…

OANA: A!… Şluilalt poţi să-i faci ce-i vrea…

DOAMNA TANA: În ea a murit cel adevărat, şi nu mai e decât ce-a fost. Pentru mine, ce-a fost n-a fost nicodată, şi ce e n-are să mai fie!… Să mergem, Oană…

(S-aude tumultul crescând.)

OANA: Unde?

DOAMNA TANA: În ietacul nostru…

OANA: dacă se deşteaptă?… N-a dormit toată noaptea…

DOAMNA TANA: Are să vie Ştefăniţă necăjit şi rău…

OANA: Ştefăniţă? Doarme… Şi e bun ca soarele de toamnă târzie…

(Tumultul se apropie. Se-aud glasuri de oameni.)

DOAMNA TANA: Se bat? Doamne, îndură-te de ţara aceasta!… Vine!…

(Iese repede prin fund.)

Scena V

ŞTEFĂNIŢĂ, BALOŞ şi OANA.

(Ştefăniţă vine însoţit de o mulţime de copii de casă, care e opresc la uşa din dreapta. E plin de sânge pe mâna stângă şi pe piept. Oana priveşte peste lume şi daină leagănul; uneori îşi reazemă capul în mâini şi se uită drept înainte.)

ŞTEFĂNIŢĂ: O! câinii, se bat pe viaţă şi pe moarte… Daţimi sabia mea! (Baloş se repede să-i aducă o sabie şi-o pune pe masă.) Asta nu-şi cunoaşte stăpânul! De trei ori m-am opintit s-o trag, şi n-a vrut să iasă!… Va ieşi ea, mai spăimântătoare ca-n mâna bătrânului Ştefan!

LOGOFĂTUL BALOŞ: Să te leg la mână, măria-ta!… A! şi la piept…

ŞTEFĂNIŢĂ (arătând sângele): Şsta e d-al meu, ăsta e dal lor… Dă un ştergar de la masa pe care am întins-o de ieri şi nu pot să mănânc… În curând voi mânca cu poftă… înnumără picăturile… De fitece picătură de la mine, un cap să cază… până voi podi curtea castelului cu capete boiereşti! (Baloş îl leagă.) Greu… să te baţi cu sabia altuia!… De ce na ieşit?

LOGOFĂTUL BALOŞ: Petrică avea dreptate… e ruginită…

ŞTEFĂNIŢĂ: Mai bine n-aş fi luat-o… Când vrusei s-o scot auzii: Să ştiţi că nu iese! Mă uitai într-acolo… Şi mulţimea de ostaşi, şi furia cu care porniseră la luptă, şi ţipetele care s-amestecau păreau o mare cu talazuri înfuriate! N-a-veam pe cine pune ochii. Mă încercai a doua oară. A doua oară auzii: Să ştiţi că nu iese! Mă uitai… nimic… Aceleaşi talazuri care se împing şi se încalecă… A treia oară auzii limpede: N-a ieşit! Atunci strigai: Moghilă, o sabie!… Cum de-auzeam şoaptele în vuietul mai crâncen ca al mării?…

LOGOFĂTUL BALOŞ: Păreri, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Cum păreri?… Ştiam unde sunt, ce fac, ce vreau, unde mă duc, de unde vin, şi auzeam venind, de departe şi d-aproape: Să ştiţi că nu iese! A! şi n-a ieşit!

LOGOFĂTUL BALOŞ: De multe ori se desprind, din vuietul mării, fire de sunete care prind înţelesuri…

ŞTEFĂNIŢĂ: Aci înţelesul prevestea faptele… Ia-o, du-o departe, să n-o mai văz… Mâine despart ce e al lui de ce e al meu…

LOGOFĂTUL BALOŞ (sfios): Iar pică, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Atât mai bine! Se vor înmulţi capetele care vor cădea… Înnumără-le… Da, da, atât mai rău! Voi face un munte, ca Ceahlăul de gros şi de înalt, din capetele boiereşti! Ah! ci leagă-mă mai strâns de nu vrei să vie numărul şi la al tău!… Ce, te-ai speriat?

LOGOFĂTUL BALOŞ: Nu, dar destul, măria-ta!

ŞTEFĂNIŢĂ: Cum… Să-i iert?

LOGOFĂTUL BALOŞ: Să-i birui şi să-i ierţi!

(Tumultul se apropie.)

OANA: Zi vântului să tacă şi valurilor să se potolească…

ŞTEFĂNIŢĂ: Oana?… (Tumultul s-apropie.) Ia!… Să-i iert?… Aş fi nedrept cu ceilalţi… şi cu Oana… (Oanei.) Aci ţi-ai adus pe Ştefăniţă al tău?

OANA: Ce-ţi pasă?…

(Tumultul creşte.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Daţi-mi sabia!…

OANA: Împotriva domnului tău?

(Baloş îl încinge cu sabia.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Vrei să zici… (Lui Baloş.) Ce tremuri aşa?… împotriva mea însumi… Un alt coif… Şsta mă strânge ca un cerc de fier…

OANA: Şi Bogdan nu mai vine… E dus departe… iii… unde se varsă Nistru-n mare…

ŞTEFĂNIŢĂ (încercând sabia): Asta iese… Să mergem, Baloş.

LOGOFĂTUL BALOŞ: Fereşte-te de Cărăbăţ… Lovitura lui e ca a cornului de taur… Pe doi i-a despicat până-n şezut… Şi din curtea lui Arbore a făcut o cetate…

ŞTEFĂNIŢĂ: De unde au adunat atâta lume?…

(S-aud zgomote apropiate.)

LOGOFĂTUL BALOŞ: Ia!

ŞTEFĂNIŢĂ: Baloş, calul!

(Se reped la ieşirea din dreapta.)

Scena VI

ŞTEFĂNIŢĂ, BALOŞ, OANA şi MOGHILĂ.

(Moghilă îi întâmpină, rănit, plin de praf, cu hainele rupte şi cu sabia scoasă.)

MOGHILĂ: Nu te duce, doamne…

ŞTEFĂNIŢĂ (spăimântat): De ce?

MOGHILĂ: Vin şi ei!

ŞTEFĂNIŢĂ: Vin?… (Trage sabia.)

MOGHILĂ: I-aducem…

ŞTEFĂNIŢĂ: Până s-aud cu ce trebuia să începi, mi-a ieşit sufletul!

MOGHILĂ (răsuflând repede): Abia te făcuşi nevăzut şi strigai copiilor de casă: Când s-o întoarce, să se întoarcă la biruinţă! Ş-un ţipăt lung scoaseră ostaşii, că clocotea văzduhul. Şi nu se mai cunoştea învăluiţi de învăluitori. Unul singur se vedea în tot acest alai al morţii: Cărăbăţ! Cu amândouă mâinile învârtind paloşul, pe care izbea, la pământ. Se traseră în curte. Noi, într-o clipă, pe ziduri. Spătarul Hrană strigă: Oameni buni, degeaba atâta sânge! Duceţi-vă iertaţi, pe la casa cui vă are! Şi se făcură roată, fitecine cu ce avea în mână, ca şi cum ar fi fost ostaşi, şi ieşiră prin fund, şi se duseră uitându-se îndărăt, până nu se mai văzură pe după o cută de deal. Apoi spătarul Hrană le zise boierilor: Domnul e milostiv…

ŞTEFĂNIŢĂ: O! o! dace milostiv!

MOGHILĂ: …supuneţi-vă şi daţi armele. Ei se uitară între dânşii, se sfătuiră din privire, clătinară din cap, ridicară din umeri, adică: ce-o fi să fie. Şi-şi întinseră săbiile pline de sânge. Doar Cărăbăţ izbi cu a sa de câteva ori treptele de piatră şi la fitece lovitură sărea scântei până ş-o rupse în două. Şi aruncând bucata cu mânerul, zise: Na! iao şi ia-mă! Dar iată-i, vin înşiruiţi, cu sângele dâră, cu vestmintele rupte, cu capul în jos…

ŞTEFĂNIŢĂ: Jos de tot!

MOGHILĂ: Întâi e comisul Toma Căţeleanu, târând piciorul după el, apoi vistiernicul Ieremia, cu sângele pe faţă, paharnicul Săcueanu, cu dreapta zdrelită…

ŞTEFĂNIŢĂ: A! Moghilă, te fac clucer!

MOGHILĂ: …pârcălabul Condrea adus de mijloc, biv-vel vistiernicul Sima cu umărul stâng deschis, şi vornicul Cărăbăţ teafăr, că nimeni nu s-a apropiat de el să se ducă pe lumea cealaltă…

ŞTEFĂNIŢĂ: A! Moghilă, te fac comis! De mi-ai fi adus şi pe logofătul Trotuşanu, te-aş fi făcut vistiernic…

MOGHILĂ: I-am dat de urmă…

ŞTEFĂNIŢĂ: De urmă, dar nu de el…

MOGHILĂ: A trecut în Pocuţia…

ŞTEFĂNIŢĂ: Oh! Polonia… han de tâlhari… pusă în mijlocul lumii ca într-un codru! De s-ar scula Ungaria, împărăţia Moscului, chanii tătarilor, padişahul cu toată tăria lui, muntenii şi moldovenii, ş-ar porni oştile să potopească puterea leşească, m-aş face piuă să încalece Soliman, aş adăpa caii chanilor, aş duce sabia ţarului, aş ţine să se spele craiul Ungariei, m-aş închina cumnatului meu Radu şi-aş arunca coroana Muşatinilor de pe capul meu pe capul lui Mogârdici!… O! Polonia! Polonia!… (Se îneacă.)

OANA: C-a zis broasca Maichii Domnului: „De ce plângi, că eu am avut nouă, şi pe toţi i-a călcat carul”… Şi-a zis Maica Domnului broaştei: „Când vei muri să nu te-mpuţi”…

Scena VII

ŞTEFĂNIŢĂ, BALOŞ, MOGHILĂ, OANA, HRANĂ, PETRICĂ, CĂŢELEANU, IEREMIA, SĂCUEANU, CONDREA, SIMA şi CĂRĂBĂŢ.

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Iată, măria-ta, boierii pocăiţi îţi cer iertare…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Tu zici!

ŞTEFĂNIŢĂ: Dar tu?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Că scris a fost să-ncapă moştenirea lui Ştefan cel Mare pe mâna nevrednicului…

(Mişcare între boieri.)

ŞTEFĂNIŢĂ (se repede cu sabia scoasă): A!

LOGOFĂTUL BALOŞ (reţinându-l): Măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Vroiam să-i întorc cuvântul de unde ieşise!… O! răzvrătiţilor!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Nu ne-am răzvrătit, ne-ai răzvrătit!

PAHARNICUL SĂCUEANU: Ne-ai răzvrătit judecând singur în locul Divanului…

VISTERNICUL SIMA: Judecând fără de lege…

PÂRCĂLABUL CONDREA: Osândind fără dovadă…

VISTERNICUL IEREMIA: Pe Luca Arbore, cu care te vei întâlni în ziua judecăţii d-apoi…

COMISUL CĂŢELEANU: Şi pe copiii lui, pentru care se răsculă lumea din Suceava…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Pe toţi copiii lui! (Ştefăniţă face semnul rostogolirii.) Da, da, pe Cătălin… Aşa, aşa l-ai rostogolit din vârful muntelui în prăpastie…

ŞTEFĂNIŢĂ (furios): Minţi!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: …ucizând pe Arbore de două ori, o dată când ai ucis pe fiu-său, a doua oară când ai scornit vicleşugul cu cartea, o dată că ţi-a fost părinte când erai mic, a doua oară că ţi-a pus coroana pe cap, lăsându-ţi moştenirea strămoşilor tăi neclintită, lacom de slava cu care ar fi dorit să te vază încununat!

ŞTEFĂNIŢĂ: Minţi!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: O! ce făţărnicie!

PAHARNICUL SĂCUEANU: Pe Cătălin îl urai pentru că strălucea printre viteji, pe Arbore pentru duhul lui cumpănit, dospit în pământul Moldovei şi răsărit spre mântuirea ei!

ŞTEFĂNIŢĂ: Minţi!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Pe Cătălin îl osândişi când doamna îi dete inelul în uralele mulţimii, pe Arbore când birui la sfat şi trimise pe Luca Cârje să reînnoiască pacea cu Polonia!

ŞTEFĂNIŢĂ: Moghilă, să vie armaşul!

OANA: Şi mormântul e groapă şi jitniţa e groapă… întrunul se-ngroapă stârvul, în cealaltă bogăţiile…

(Armaşul intră prin stânga în haine roşii şi purtând pe umeri o sabie lungă.)

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Ce-ar zice biata Oană când şi-ar veni în minţi şi-ar vedea naintea ochilor?

ŞTEFĂNIŢĂ: Moghilă, mutul e odihnit?

MOGHILĂ: Odihnit.

ŞTEFĂNIŢĂ: A mâncat bine? A băut bine?

MOGHILĂ: Crez, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Nu ţi-a spus?

MOGHILĂ: Cum să-mi spuie?

ŞTEFĂNIŢĂ: Da, bine zici… Toporul nu vorbeşte!

OANA: Zi mutului să vorbească şi slăbănogului să umble… O! ce frumos doarme cu mâinile supt căpătâi… Nu, nu deşteptaţi pe Ştefăniţă!

VISTERNICUL SIMA: Doarme!

COMISUL CĂŢELEANU: Visează!

VISTERNICUL IEREMIA: Un vis urât!

PÂRCĂLABUL CONDREA: Visul de pe urmă!

ŞTEFĂNIŢĂ: Hrană!… zi mutului să-şi ascuţă toporul şi să puie tăietor un buştean de stejar destul de tare… pentru şase inşi… Ce? nu te mişti?…

SPĂTARUL HRANĂ: (ca şi cum s-ar spăla pe mâini): Mă supui, doamne, poruncii măriei-tale, cum s-ar supune un ostaş să tragă în fratele lui…

ŞTEFĂNIŢĂ: Cu cine eşti frate?

SPĂTARUL HRANĂ: Frate-n Christos…

ŞTEFĂNIŢĂ: A! bine… bine… Fă-ţi datoria… (Hrană iese prin fund.) A!, boieri, a venit şi rândul domnului…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: N-a venit… Va veni după-al nostru…

ŞTEFĂNIŢĂ (înfuriat): E rândul domnului să vă judece…

PAHARNICUL SĂCUEANU: Întâi ne osândeşte ş-apoi ne judecă!

ŞTEFĂNIŢĂ: Dac-aţi fi venit pocăiţi de fărădelegea făptuită, răsculând norodul împotriva domnului, poate că mila măriei mele…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Unde să fie mila?… Rugina stă pe fier, scoarţa pe copaci, lumina-n soare, apa-n râuri şi-n mări, şi mila-n suflete! Mila măriei-tale unde-ar fi? În suflet?… Ai abur, n-ai suflet!

ŞTEFĂNIŢĂ (către Hrană, care intră): Degrab, degrab, Hrană! Nesocotiţii aceştia au trăit prea mult! Fiecare din clipele lor sunt ani din viaţa mea! Nici popă, nici grijanie, nimic (se strâmbă epileptic), nimic…

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Nimic din voia ta, ca să se împlinească ce este scris…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ei, şi ce este scris?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Să murim de mână de ucigaş, ca şi Cătălin, ca şi Arbore, ca şi Toader, ca şi Nichita, ca toţi care te-apropie ş-au sufletul curat!

ŞTEFĂNIŢĂ: A! a! ah! (Se repede cu sabia spre Cărăbăţ şi se opreşte la sosirea Doamnei Tana.)

Scena VIII

Cei de sus, DOAMNA TANA.

DOAMNA TANA: Nu te întreb ce faci! Te văz, îi văz şi ştiu!

ŞTEFĂNIŢĂ: Dar tu ce faci?

DOAMNA TANA: Scap din tine ce mai e de scăpat!… Împărtăşania e o taină a bisericii în care omul domn d-ar fi nu se-amestecă. Ea e de la Şl-de-sus la ăi de jos! Oricât de nalt ar fi scaunul şi oricât de sus ar sta coroana, pe deasupra lor stă Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită! Grijania se dă oricărui osândit la moarte! Bizantinii se ucideau, mama pe fiu, fiul pe tată, soţia pe soţ, tatăl pe fiu, fiica pe mumă, dar nicicând nu se răpuneau fără sfânta împărtăşanie. Şi Ivan al Moscovei avea un popă lângă el, ca nu cumva să ucidă fără să grijească! Şi tu, fiul fiului lui Ştefan cel Sfânt, vrei să ucizi, călcând peste cea mai mare taină a bisericii creştine?…

ŞTEFĂNIŢĂ: Petrică, du-te şi vezi, popa e-aici?

(Hatmanul Petrică iese prin fund.)

DOAMNA TANA: O! Moldovo, ce zile ai ajuns! Cinstea şi slava ta, Arbore şi Cărăbăţ, ucişi, ca nişte tâlhari, din porunca întunericului!

ŞTEFĂNIŢĂ: A domnului, muiere!

DOAMNA TANA: (ca ieşită din fire): Vifor năprasnic, care învăluie cuprinsul, şi prinde pe călător, şi trece peste el, şi-l acoperă.. care prinde oştile, şi trece peste ele, şi le-acoperă… care prinde noroadele, şi trece peste ele şi le-acoperă…

HATMANUL PETRICĂ (venind): Nu e, măria-ta.

ŞTEFĂNIŢĂ: Dar unde e?

HATMANUL PETRICĂ: S-a dat afund…

DOAMNA TANA (rugându-se): Aşteaptă până mâine, măria-ta… Să te mai gândeşti…

ŞTEFĂNIŢĂ: Pân la sfârşitul lumii?… Nu, nu, m-am gândit… Şi fără popă!… (Trece mâna pe frunte.) Ah!…

DOAMNA TANA: O! O!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Vă mulţumim, doamnă! Dumnezeu să vă trimeată harurile lui cereşti şi să vă dea destule puteri ca să vedeţi ce veţi vedea!… Măria-ta, eşti puternic…

ŞTEFĂNIŢĂ: Sunt!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Eşti ca Samson, orb şi pe mâna filistenilor, când a luat în braţe stâlpii pe care sta bolta casei…

ŞTEFĂNIŢĂ: E! Sunt!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: …şi ca un uriaş, scuturându-se, a clătit stâlpii din loc, şi-a năruit bolta, şi-a pierit şi el cu ceilalţi sub ruine… Stâlpii suntem noi…

ŞTEFĂNIŢĂ (râzând nervos): A! a! voi sunteţi stâlpi?

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: …bolta e Moldova… Şi pe ruinele sub care vei pieri, altul mai vrednic se va ridica…

ŞTEFĂNIŢĂ: A! ha! Petru! Ho! ho!

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Şi Petru, că e os din osul lui Ştefan cel Mare!

ŞTEFĂNIŢĂ (furios): Ia-i, armaş! Ia-i! Lovitura şi capul!… Să-i toci ca pe câlţi!… Pe Cărăbăţ întâi… Ba nu, pe el la urmă, să vază cum se dau d-a rostogolul capetele celorlalţi!

OANA: Auzit-aţi că s-a zis, celor de demult, să nu ucizi… iară eu zic vouă că cine va ucide vinovat va fi judecăţii…

ŞTEFĂNIŢĂ (luîndu-şi capul în mâini): Eh! o nebună!

(Se-ntoarce spre Oana. Doamna Tana se duce la Cărăbăţ şi-l sărută plângând.)

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Nu face nimic, doamnă!

ŞTEFĂNIŢĂ: Mai iute, că mi-e sete…

(Cei osândiţi pornesc.)

VORNICUL CĂRĂBĂŢ: Însetat vei fi şi setea ta nu se va potoli!

ŞTEFĂNIŢĂ: Zău!… Eh!…

(S-aud zgomote jos. Ştefăniţă se duce la fereastra din stânga. Se şterge de năduşeală pe frunte. Priveşte. Face semne. Se strâmbă epileptic şi face spumă la gură. Se razimă cu capul de fereastră. S-aud cinci lovituri surde.)

DOAMNA TANA (spăimântată): O! săracii!

ŞTEFĂNIŢĂ (alb ca varul): Mutul a ostenit?… Nu mai vrea? (Face semn. S-aude şi a şasea lovitură.) Oh!… în sfârşit, slobod!

DOAMNA TANA (îngrozită): Ce-ai făcut, Ştefăniţă?

ŞTEFĂNIŢĂ: M-am făcut domn! (Se uită pe fereastră. Scoate o pungă. O aruncă pe fereastră.) Să fie a ta… da… da… a mutului. Păcat că nu vorbeşte!

(În timpul acesta Petrică, Baloş şi Hrană privesc în pământ şi le curg lacrămile. Oana şi-a luat capul în mâini, se uită înainte şi tresare. Doamnei Tana îi trece o lumină pe faţă şi, cu o bucurie groaznică, se repede la masa domnului, îi ia paharul, toarnă otrava şi-l umple cu vin.)

DOAMNA TANA: Supune-te, carne… îţi porunceşte sufletul! (Se întoarce spre domn.) Doamne, să bem!…

ŞTEFĂNIŢĂ (tresărind): Tu, să bei?

DOAMNA TANA (tot timpul prefăcându-se): Să uităm!… Ce-a fost nu mai este!

ŞTEFĂNIŢĂ: Un pahar, doamnei… Ia p-al meu!

DOAMNA TANA (bând repede): Am apucat să beau…

ŞTEFĂNIŢĂ (bea): Cam amar!

DOAMNA TANA c-o lumină de bucurie): A!… Ţi s-a părut!

ŞTEFĂNIŢĂ (scuturându-se): Ş-un miros…

DOAMNA TANA: A fost trezit…

ŞTEFĂNIŢĂ: Proaspăt… (Îi toarnă şi bea.)

DOAMNA TANA: S-a dus, Maică a Domnului!

ŞTEFĂNIŢĂ: Cine s-a dus?

DOAMNA TANA: Şi Sima, şi Săcueanu, şi Ieremia, şi Căţeleanu, şi Condrea, şi Cărăbăţ, şi Arbore, şi Nichita, şi Toader, şi Cătălin… (Râde.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Şi de ce râzi?

DOAMNA TANA: Nu sunt obişnuită să beau… Vinul ăsta te face să uiţi… şi erau ca şase berbeci cu capetele tăiate…

ŞTEFĂNIŢĂ: Bea şi uită!

OANA: …Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia cerurilor… (Se uită la meseni. Parcă ar vrea să gonească ceva din minte.)… Capul de cuc uscat de şapte ani, spălat în şapte ape neîncepute, purtat în sân de şapte fete mari, e bun la somn, că-ţi dă somn fără vise…

ŞTEFĂNIŢĂ (îmbucând şi bând): Două zile mi s-a părut amar…

DOAMNA TANA: Acum e bun… nu e aşa?… (Râde.)

ŞTEFĂNIŢĂ: Da, da… De ce râzi?

DOAMNA TANA: Mă uit la Baloş… câtă gura! o! câtă gura!…

LOGOFĂTUL BALOŞ: Ca să beau, domniţă…

ŞTEFĂNIŢĂ: Vinul e minunat! (Bea.)

DOAMNA TANA: Mă uit la Hrană…

SPĂTARUL HRANĂ (cutremurându-se): Văz pe Cărăbăţ, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: A! şi e spătar!

SPĂTARUL HRANĂ (îşi şterge o lacrimă): Nu sunt nimic…

DOAMNA TANA: Moghilă, semeni pe dinafară cu tat-tău… Aşa mi s-a spus… Urechile cam prea mari, dar încolo… Tattău a fost un om de treabă… şi tu, de treburi…

MOGHILĂ: De treaba la care mă pune…

DOAMNA TANA: O! ho! şi la care te pui ca să te puie…

ŞTEFĂNIŢĂ (se şterge de năduşeală): Cotnarul… la un cap de femeie…

DOAMNA TANA: Vinul preface pe orcine… Mai întâi vă face urâţi… oh! urâţi de tot… gurile largi… privirile tăiate, apoi… nu! nu! vă face frumoşi… vă luminează… vă întinereşte… vă umflă părul… mai hazlii… mai sprinteni…

ŞTEFĂNIŢĂ (înflăcărat): Vino în braţele mele, Tana! Ce frumoasă eşti! (O sărută.)

OANA: Cine?… Tana?… (Se frământă şi recade în nebunia ei.)

DOAMNA TANA: Iuda n-ar fi sărutat…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ştiu, ştiu de ce zici aşa… Moghilă, să dai peste graniţă pe Irma… (Moghilă tresare.)

DOAMNA TANA: Pe cine?

ŞTEFĂNIŢĂ: Pe contele Irmsky…

DOAMNA TANA: Prea târziu…

ŞTEFĂNIŢĂ: A?

DOAMNA TANA: Am vrut să zic prea devreme… La noapte…

ŞTEFĂNIŢĂ (îşi scoate coiful şi-l întinde): Turnaţi în el… Să bem în sănătatea doamnei… (Moghilă îi umple coiful.) Bea, doamnă, să uităm grijile…

DOAMNA TANA (gustând): Parc-aş fi sorbit din capul lui Ştefăniţă…

ŞTEFĂNIŢĂ (bea zdravăn.) A! bun!… La rând, boieri…

DOAMNA TANA: Cum preface vinul bun îndeopotrivă sufletele oamenilor!

OANA (în lupta cu ea însăşi): Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi… Iertaţi şi vi se va ierta… Tana?… Doamna Tana?… Şi casa lui Ştefan o cârciumă? (Recade.) Vino, doamne, de-l adoarme…

ŞTEFĂNIŢĂ: Biata Oană! Mă trec lacrămile…

DOAMNA TANA: Să le văz!… A! ai băut prea mult… În curând te vei trezi!…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce? Nu-ţi plac aşa?

DOAMNA TANA: Ba da…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ce puţini suntem!… O nebună, trei fricoşi, un om, doamna şi domnul lor…

DOAMNA TANA: Câţi ai lăsat, măria-ta! Să vie şi Arbore, şi Sima, şi Ieremia şi Cărăbăţ…

ŞTEFĂNIŢĂ: Ei, cu ei trecutul… şi trecutul a trecut de mult…

DOAMNA TANA: Să vie şi Toader, şi Nichita, şi Cătălin…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să vie cei care au să ia locul paharnicului, al pârcălabilor, al comisului… Unde sunt?

SPĂTARUL HRANĂ: Au fugit…

DOAMNA TANA: Au fugit, şi bătrâni şi tineri, ca puii de potârniche când trece uleul…

ŞTEFĂNIŢĂ (ameţit): Au fugit de bine… O! ce proşti!… Baloş, să vesteşti ţării că domnul a… a…

DOAMNA TANA: …a tăiat Sfatul…

ŞTEFĂNIŢĂ …c-a dat afară din el pe cei răzvrătiţi… că vrea pace cu boierii… Şi să nu uiţi să scrii cele întâmplate şi lui Sigismund, şi lui Soliman, şi lui Radu…

LOGOFĂTUL BALOŞ (trist): Voi scri, măria-ta…

ŞTEFĂNIŢĂ: Să-nveţe şi ei cum să se poarte cu cei vicleni! (Exaltat.) A! pământ fericit al Moldovei, ţi-a fost dat să vezi în scaunul tău bătrân un domn tânăr, falnic, blând şindurător…

DOAMNA TANA: O! blând şi-ndurător!

ŞTEFĂNIŢĂ (a cărui exaltare creşte): Cu mine, tăria şi viaţa, nădejdea şi lumina! Cu mine, mândria şi biruinţa! Cu mine, neamul va străluci ca soarele la namiezi!

OANA (a cărei limpezime durează ceva mai mult): O! Doamna Tana!… Da, da!… (Recade.) Că va da jos din scaun pe cei mândri şi va ridica pe cei umiliţi…

ŞTEFĂNIŢĂ: La o parte… că trece… oastea lui Ştefăniţă vodă! Şiruri lungi de călăreţi viteji, cu steagurile desfăşurate, îşi reped caii care sforăie, mâncându-şi zăbalele… Şi copiii de casă, şi piota şi gloata îşi scutură pletele pe grumaji, şi se duc la încăierare, la moarte şi la birunţă cum s-ar duce la horă şi la nuntă!… Aci a frânt pe unguri… aci a risipit pe tătari… aci a rupt pe leşi… aci a îngenuncheat pe munteni… aci a topit pe turci… Cronicari, turnaţi seu în văpaiţele voastre, şi scriţi faptele măreţe ale domnului care a fost mai bun ca Alexandru cel Bun, mai cu minte ca Mircea cel Bătrân şi mai viteaz ca Ştefan cel Mare! (Exaltarea şi beţia cresc.) Am despărţit întunericul de lumină!… Ce vă uitaţi aşa? Daţi-mi paharul plin… cu el plin mă voi sui în scaunul bunicului meu!… La o parte… pânza aceasta prăfuită… pe care n-a mai ridicat-o nimeni… (Dă într-o parte perdeaua de mătase care acoperă tronul. Deasupra tronului, portretul lui Ştefan cel Mare, lucrat în mozaic veneţian.) Şi tu (spre Ştefan), ce te uiţi aşa la mine?… Tencrunţi?… De ce păleşti?… Ce spun buzele tale, care se mişcă ca şi cum ar vrea să-mi aducă închinăciune? (S-aşează în scaun, ridică paharul.) Şi se sunt bătăliile tale?… Ce este Chilia, Socii, Baia, Lipnic, Cătlăbugii, Scheia, Lenţeşti, Cosminul, Racova… jucării… Ah!… (Dă un ţipăt. Se scoală de pe tron; se schimbă la faţă; devine negru; paharul îi cade din mână.)

OANA (venindu-şi în fire, nu poate să vorbească): O! o!

LOGOFĂTUL BALOŞ (speriat): Ce este, măria-ta?

SPĂTARUL HRANĂ: Ce ai, măria-ta?

LOGOFĂTUL PETRICĂ: Adu mâna, măria-ta!

MOGHILĂ: Binişor, măria-ta! (Îl dau jos de pe scaun şu-l susţin.)

DOAMNA TANA: N-are nimic… Daţi-i vin… Vorbea aşa de frumos!

ŞTEFĂNIŢĂ (clătinându-se): O arsură… Nimic… (Se întoarce spre Ştefan. Se strâmbă epileptic.) O! ţi-e necaz! Turnaţi vin… (Îi ridică paharul şi i-l umple.) Sabia ta n-a vrut să iasă… Cine-mi zicea: N-are să iasă… n-a ieşit?… A! voi despărţi ce e al tău de ce e al meu…

DOAMNA TANA: Şi Moldova cui o laşi?… Nu e-a lui?

ŞTEFĂNIŢĂ: Moldova e-a mea!… Voi despărţi chipul tău de scaunul acesta… Scaunul e-al meu! Să-l scoaţă!… Ah!… (Îi cade paharul din mână, se strâmbă epileptic.)

DOAMNA TANA: A băut prea mult… Vorbeşte, măria-ta! Vorbeşte!

ŞTEFĂNIŢĂ: A trecut… Să-l scoată cu dalta şi cu ciocanul… Mâine să nu-l mai văz… (Dă un răcnet năduşit.)

OANA: A! a!

DOAMNA TANA: N-ai să-l mai vezi!

OANA: A! a!

ŞTEFĂNIŢĂ: Mi se taie picioarele… Ţineţi-mă!… Mă arde!… O! Cărăbăţ!… (Se apără cu mâna.) Arbore… Cătălin… (Încearcă să facă semnul rostogolirii şi nu poate.)

OANA: A! a!

ŞTEFĂNIŢĂ: Se-ntunecă?… E noapte?…

DOAMNA TANA: Nu, e ziuă şi lumină!

ŞTEFĂNIŢĂ: Mă arde… Nu mai văz… Otravă… Doftorul…

DOAMNA TANA: N-are ce să-ţi mai facă!

OANA (apropiindu-se de Ştefăniţă): A! a!

ŞTEFĂNIŢĂ: Întuneric… Întuneric… (Se întinde în capul oaselor şi-şi dă sufletul. Boierii îl susţin.)

LOGOFĂTUL BALOŞ (spăimântat): Cine l-a otrăvit?

DOAMNA TANA: Eu… am scăpat Moldova!

OANA (îl priveşte şi lacrămile îi curg): Nu deşteptaţi pe Ştefăniţă!

(Doamna Tana şi Oana se îmbrăţişează şi plâng.)

Sfârşit




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.