Zorba grecul de Nikos Kazantzakis

Zorba Grecul, cunoscut și sub titlurile Alexis Zorba și Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, (în greacă Βίος και Πολιτεία του Αλέξη Ζορμπά, transliterat Vios kai Politeia tou Alexi Zormpa, în traducere ad-literam Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas) este un roman existențialist scris de autorul cretan Nikos Kazantzakis și publicat pentru prima oară în 1946 de Editura Dimitrakos din Atena. El descrie relația specială de prietenie care se formează între un tânăr intelectual grec care încearcă să scape de viața sa monotonă și plictisitoare prin luarea în exploatare a unei mine de cărbune și un miner bătrân și exuberant pe nume Alexis Zorbas.

Romanul a fost adaptat în 1964 într-un film omonim de succes regizat de Michael Cacoyannis, iar în 1968 într-un musical intitulat Zorba.

Aflat într-o cafenea din portul Pireu chiar înainte de sosirea zorilor, naratorul, un tânăr intelectual grec, rememorează o întâmplare petrecută cu un an mai înainte în același loc. Prietenul său, Stavridakis, pleca în Caucaz pentru a-i ajuta pe grecii pontici (cunoscuți în acea regiune sub numele de greci caucazieni) care erau persecutați, adresându-i-se naratorului, ce-l însoțise în port, cu apelativul ironic de „șoarece de bibliotecă”. Dornic să-și învingă propria slăbiciune și să cunoască viața, tânărul intelectual a decis să plece în insula Creta pentru a redeschide o mină de lignit dezafectată și a trăi timp de câteva luni laolaltă cu oamenii simpli și muncitori, departe de lumea cărților.

Chiar înainte de plecare, el este abordat de Alexis Zorbas, un bărbat necunoscut de vreo 65 de ani, care îi cere să-l ia cu el pe post de șef de echipă. Necunoscutul pretinde că știe mai multe meserii, inclusiv pe cea de miner, și-l impresionează pe narator prin caracterul său hotărât și prin pofta sa de viață. Zorbas își povestește viața pe vaporul care-i duce spre Creta, făcând mai multe observații pline de culoare cu privire la natura omului; în opinia sa, libertatea reprezintă puterea omului de a se elibera de aspectele materiale ale vieții și de a se dedica doar bucuriilor sufletești.

La sosirea pe insulă, ei resping ospitalitatea lui moș Anagnostis și a lui Kondomanolios, proprietarul cafenelei locale, și sunt găzduiți la hanul lui madame Hortense, care era alcătuit din câteva cabine de baie vechi, lipite unele de altele. Naratorul își petrece duminica plimbându-se pe malul mării, admirând peisajul cretan care îi amintește de „o proză de bună calitate: bine lucrat, sobru, lipsit de înflorituri inutile, viguros și reținut”și citind din Divina Comedie a lui Dante. Reveniți la han pentru cină, cei doi tovarăși o invită pe madame Hortense la masa lor, dându-i ocazia să vorbească despre trecutul ei de curtezană. Zorbas o alintă cu numele de „Bubulina” (inspirat de eroina greacă) și o seduce după ce-i cântă la santuri.

A doua zi, mina se deschide și începe lucrul. Zorbas își ia munca în serios și preia răspunderea exploatării. El lucrează destul de des ore îndelungate și cere să nu fie întrerupt în timpul lucrului. Naratorul, care are idealuri socialiste, încearcă să-i cunoască pe muncitori și să fraternizeze cu ei, dar Zorbas îl avertizează să păstreze distanța: „Omul e-o brută! O mare brută. (…) Ești rău cu el: te respectă și-ți știe de frică. Ești bun cu el: îți scoate ochii”. Cei doi poartă în fiecare seară mai multe conversații lungi despre o varietate de subiecte, de la viață la religie, despre trecutul lor și despre modul în care au ajuns să fie ceea ce sunt acum, iar naratorul învață de la Zorbas multe lucruri despre viața omului pe care nu le-ar fi aflat niciodată din cărți. Cu toate acestea, el nu se desprinde complet de lumea cărților și lucrează la un manuscris despre viața și învățăturile lui Buddha.

Filoanele sărace de lignit și prăbușirea unor galerii fac ineficientă exploatarea, iar cei doi se gândesc să arendeze o pădure montană de pini ce aparținea mănăstirii din vecinătate și să coboare buștenii printr-un funicular. Zorbas pleacă la Candia pentru a cumpăra materialul necesar, zăbovind acolo o perioadă mai lungă. Naratorul o consolează în acest timp pe Bubulina, spunându-i că bătrânul ei amant vrea să o ceară în căsătorie și s-a dus să comande haine de nuntă. Zorbas sosește în sat în Săptămâna Patimilor, arendează pădurea și începe să lucreze la instalarea stâlpilor și cablului pentru coborârea buștenilor. Zilele ulterioare Paștelui sunt marcate de două tragedii: o frumoasă văduvă, pe care o râvneau toți bărbații satului și cu care naratorul petrecuse o noapte de amor, este decapitată public, iar madame Hortense moare după câteva zile de suferință, în urma unei febre galopante.

Experimentul ingineresc conceput de Zorbas eșuează, iar instalația de transport a buștenilor se prăbușește. Naratorul reușește să-și depășească principalul demon interior (acel „nu interior”, pe care îl echivalează cu „vidul”, dar și cu Buddha) și își recapătă pofta de viață ca urmare a experiențelor prin care trece alături de Zorbas și de săteni. Epuizarea completă a capitalului îl determină să părăsească insula Creta și să plece în străinătate; el află chiar în ziua plecării că vechiul său prieten Stavridakis murise la Tiflis după ce-și îndeplinise misiunea asumată. Cei doi tovarăși se despart, continuând să-și scrie timp de câțiva ani, fără a se mai întâlni însă vreodată. Retras pe insula Eghina după un peregrinaj prin diferite locuri ale Europei, naratorul simte dorința irezistibilă de a relata întâmplările prin care trecuse alături de bătrânul miner și, împins de un presentiment funest, scrie timp de câteva săptămâni un manuscris în care încearcă să-i redea cât mai fidel imaginea. O scrisoare primită chiar în ziua încheierii scrierii îl anunță că Zorbas a murit la Skopje și că i-a lăsat santuri-ul ca amintire.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.